Dificultatile educatiei

Ce faci atunci cand copilul iti aduce acasa numai note de 2,3,4? Nimic. Ii dai pace. Eu, cel putin, asta am decis. Si nu a fost usor. De aceaea ca asa am fost invatata. Trebuie sa inveti, sa fii responsabila, sa nu intarzii, sa faci ulcer la stomac, dar sa ai numai 9 si 10. Ca altfel e rusine. Fata de colegi, de invatatoare, de prieteni, de toata lumea. Si chiar daca intotdeauna am incercat sa merg impotriva acestei legi, undeva in interiorul meu un vierme ma rodea. Sa fii punctuala, sa fii responsabila, sa nu injuri, sa fii politicoasa, sa dai „Buna ziua”, sa oferi locul, sa taci, sa lasi de la tine, sa ceri voie, sa respecti regulile. Sa te faci mica daca trebuie ca celalalt sa se poata umfla. Sa nu te crezi mai deosebita, ca de astia ca tine sunt cu carul. Destepti, talentati, frumosi.

Si intr-o zi, Dumnezeu s-a gandit ca a venit timpul sa-mi dea o mica lectie. Sa vada pana unde va merge toata nebunia asta mea cu vesnic la timp, vesnic responsabila si curtenitoare. Si mi-a dat-o pe Ilinca. Niciodata la timp, fara cea mai mica idee despre ceea ce ar inseamna „responsabilitate”, fara pic de rusine fata de colegi, invatatoare, prieteni. Un om care traieste in cu totul alta dimensiune. Dimensiune pe care eu acum o descopar. Cu suspiciune, ce-i drept. Ca asa sunt eu. Tot ce e simplu si lipsit de complicatii, ma streseaza putin. De aceea ca cel mai mare inamic al meu este creierul meu. De aceea ca mama m-a invatat altfel. De aceea ca bunica m-a crecsut in frica de Dumnezeu. Si de ceea ca asa e. Na, asa. Si nu altfel. Copilul trebuie tinut din strans. Cicalit. Tras de urechi. Pus la punct.

Dar, de fapt, dragi parinti putin debusolati ca si mine, stiti voi oare ca notele si toata istoria asta cu responsabilitatea copilului pentru scoala ne trebuie doar noua? Cel putin, primii ani de scoala. Si asta n-o spun eu, ca nu sunt nici eu cea mai desteapta, ci o spun psihologii si tot soiul de pedopsihiatri. Si ei ne roaga, frumos de tot, sa ne calmam, sa-i lasam in pace pe sarmanii pusti care habar nu au ce vrem noi de la ei. Care nici prin cap sa le treaca ce e aia BAC, sau examene de admitere, sau viitor stralucit.

Si, in fine, ce este un viitor stralucit? Eu vrea ca Ilinca mea sa fie fericita. Foarte anti-pedagogic, eu stiu. Dar mie nu-mi pasa. Si daca nu vrea acum sa invete, sa nu invete. Sa faca ce-i place.

20 de gânduri despre „Dificultatile educatiei

  1. Interesant articol, desi sunt aproape sigur ca nu sunt de-acord cu el. Aproape.

    Cum ramine cu concurenta care permanent e in crestere? Cum ramine cu dezvoltarea copilului si educarea lucrurilor in el pe care inca nici nu le stie? Cum ramine cu abilitatile pe care nu si le dezvolata acum, iar pe urma o sa fie tirziu?

    Limita asta intre lene majora (inclusiv a parintilor) si libertate e tare dificila si foarte subtire. Exista un mare pericol ca prin acest fel de educare sa-i strici mai mult viitorul decit sa il creezi. Pentru tine – o fi ea asa, pentru noi insa, nu prea cred.

    Mie ca inginer imi vine greu sa cred in acest model de educare. Daca nu dezvolti in copil anumite abilitati, va fi prea tirziu pe urma. E si asta un motiv pentru care asiaticii conduc lumea, iar la noi bibliotecile se inchid la 18:00 seara si in Asia la 21:00.

    Educarea prin propriul model e cea mai buna, nu si cind copilul e prea mic pentru asta.

    Sincer, cred ca aici e vinovat sistemul educational din tara, care habar n-are ce inseamna individualitate si unicitate – uite tu cu asta vrei sa lupti in articol, in opinia mea, iar cu copilul trebuie de lucrat – daca nu la scoala, atunci acasa. Nu zic istovit, nici intr-un caz. Prin joaca, prin exemplu – nu conteaza.

    • Eu cred ca modelul concurential este cel mai nociv model. Si eu niciodata, dar absolut niciodata, nu-mi voi educa copilul de pe aceasta pozitie. Asta e unu.
      Doi – copilului ii trebuie si o educatie de altrnativa, pe care parintii i-o pot oferi acasa. Noi incercam sa calatorim, impreuna sau separat. Si asta e singurul lucru in care eu cred ca merita de investit – orizonturile copilului.
      Cam asa…

  2. Sunt in totalitate de acord cu cele scrise aici. Sincer!! Imi amintesc cum maica-mea ma teroriza cu cernovicul pe care trebuia sa scriu 5 randuri de litera A mare si 5 de litera a mica, dupa care daca iesea bine treceam pe curat. Mama m-a TERORIZAT cu scrisul caligrafic si curat, fara mazgaleli si greseli, fara taieturi si scapari de litere. Acum cand vede mama ce scris am (oribil dar inteles de mine) se intreaba la ce a fost atat de instistenta. M-a terorizat mama cu geometria tare mult timp si nici pana acum nu intelege ca fiica-sa are cretinism spatial si nu intelege ce-i formula si tampenii de figuri cu laturi A,B, C pe care le invatam acolo. M-a terorizat mama cu fizica si legile de acolo, cu chimie si reactii de acolo PE CARE EU LE URASC DE CAND MA STIU!!! Mi-am jurat ca nu fac niciodata asta cu feciorul meu. Sa invete ce-i place. Mie mi-a placut literatura romana, rusa, internationala, antica, moderna, de toata marca. Mie mi-a placut sa organizez, sa compun, sa fac serate, sa scriu scenarii, asta am vrut sa fac si asta fac acum. Ma intreb, la ce a fost nevoie de lacrimi, certuri, suparari, suspinari si impunere? :)

    • Nata, parintii mei au fost foarte ocupati si m-au terorizat mai putin, dar sunt sigura ca ar fi facut-o :) Mama mea acum incearca sa recupereze timpul pierdut cu mine prin fata, eu, insa, protestez. Sa-mi lase copilul in pace, daca nu vrea, nu vrea. Intr-o zi oricum ceva totuna va face.

      In fine, asta e o mentalitate aparte. Mentalitatea generatiei parintilor nostri.

      • sunt de acord cu tine, dar ma prind la ideea ca ai nostri copii tot vor spune ca noi avem o alta mentalitate :)))) Mi-am promis odata ca eu voi merge intr-un pas cu fecioru-meu, ca sa-l inteleg mai bine, ca sa ma inteleaga mai bine, dar acum chiar daca are doar 5 ani inteleg uneori ca sunt lucruri care ma depasesc si pe care trebuie sa le invat daca vreau sa tin pasul :)) Asta e la 5 ani, ce ma fac mai departe!!!!

  3. Al meu copil inca nu merge la scoala, dar ma streseaza deja cerinte de maturi pentru copii. Din exemplul unei prietene, am ramas cam belita cand am vazut cate teroare primeste o fetita plapanda din clasa intai (!!!)de la profesoara sa. Credeam ca are studii si de psihologie si e mama si ea la randu-i. Pentru ce? Pentru niste carligele, care cica nu-s perfecte pe linia de caiet. „N-o sa vezi de la mine niciodata nota 10 pentru scrisul acesta urat!” Nici un pic de respect pentru piciul care si-a lasat cea mai importanta treaba din viata ei, jocul si buna dispozitie si deja in 2 luni de scoala, a invatat sa scrie o gramada de lucruri. Atata doar ca nu-s perfect pe linia de caiet. Pentru asta 7. Stai jos!

    • Ilinca de un timp din 3 si 4 nu iese. Pe mine, insa, ma bucura ca ea nu e stresata de situatia data. Altfel, s-ar imbolnavi demult de la scoala asta.

      • Cum spuneam, e inca mica fata mea si nu am inceput sa caut scoala, dar am auzit de scoala Waldorf. Care cica, e diferita de cele obisnuite. Tu ce parere ai? N-ai fost pe la ei?

        • Stiu oameni care isi duc copiii la gradinita de acolo. Copiii sunt incantati. Dar mai stiu ca lista de asteptare la ei e mare si ca daca vrei sa ajungi acolo tre sa fii recomandat de cineva (care are greutate), altfel putine sanse.

          • Straniu, am avut ocazia sa vorbesc odata cu o profesoara de acolo, care incerca sa promoveze foarte insistent metodele lor, incat mi s-a creat impresia ca nu au copii destui. A invitat toti cei de fata la o mica prezentare a scolii. Drept, ca era acolo o mama, apoi inca doua i s-au alaturat, care spuneau ca au fost si nu le-a placut deloc ce fac copiii acolo(ce-i drept, nu erau dintre cele mai convingatoare). Oricum, eu n-am mai ajuns la acea prezentare, dar o cunosc si pot sa o intreb cum se ajunge la ei, daca vrei.

          • Natalia, noi gata, cred ca nu mai ajungem.
            Da, stiu, unor parinti nu le plac metodele de acolo. Din mai multe motive. Unul dintre care este programul lor diferit si frica acestor parinti ca acesti copiii nu se vor integra la facultate, de exemplu.

          • sincer am asistat la cateva ore in Waldorf, pentru ca un verisor facea scoala acolo, si nu doar am asistat ci si participat, el a finisat 9 clase, si parintii s-au temut ca nu se va putea incadra in facultate, el a lasat microelectronica dupa primul an de studii, se plictisea si nu vedea nimic novational in programa oferita de univesritate, avand 10 ani singur a construit o carabioara, cu tot cu motoras, si kestii de a manipulare la distanta cu vaporasul. Acum e freelancer

          • Salut, si pe mine ma intereseaza scoala Waldorf. Sunt mamica a doi copii, fetita de 15, care merge la liceu si baiat de 6 care urmeaza sa se incadreze in scoala. Intr-adevar, mi s-au schimbat convingerile vizavi de cum trebuie educat un copil. La drept vorbind, primul copil a fost ca un experiment – incercam sa fac totul dupa carte si dupa cum spun mama si mama soacra. Abia acum incep sa inteleg ca, desi sunt niste reguli, acestea sunt generale si nu pot fi aplicate tuturor – ele trebuie individualizate, deoarece fiecare copil este unic si nu-i putem trata pe toti la fel. Daca aveti mai multe info cum de ajuns la aceasta scoala, v-as fi foarte recunoscatoare (vrem sa mergem un an la gradinita si apoi sa urmam scoala).
            PS. Imi place felul in care scrii – mi-a facut placere sa citesc despre baita – am retrait acele momente fericite. Multumesc.

  4. Nu am copii, dar cred ca cel mai dificil e sa le oferi spatiu in care ei sa0si satisfaca curiozitatile, legate de orice, ma repozitionez in copilarie, si nu intelegeam de ce nu mi se ofera sala de experimente, si tin minte ca prindeam toata informatia din zbor, dar eram intodeauna oprita, pentru ca nu cunosteam regulile, si cand yii intrebam pe cei maturi care sunt regulile? ei imi spuneau ca liubopytnoi Varvare nos otorvale, si eu ma temeam sa0mi pierd nasul :(

    • Eu tot imi aduc aminte ce era cu mine in copilarie si din aceasta cauza incerc sa ma port altfel cu Ilinca. Desi, am si eu pacatele mele, foarte diferite de cele ale parintilor in raport cu mine.

      • Mie mie frica sa am copii, mi se pare ca o sa fiu tiran despot cu ei, da poate nu, cred ca voi sti cand yii voi avea, da Ilinca la sigur o sa faca parte din generatia oamenilor care stiu exact ce vor :)

  5. Interesanta situatie. Oricum Diana, cred daca iti aducea 7 si 8, nu aveai sa ii ceri 10, cum o fac multi parinti. Cine stie pe mine ce ma asteapta. Vad ca Louka cind nu vrea apoi nu vrea, isi ia doza cit crede el…apoi spune ajunge. Ai mei parinti nu mo stresat, eminenta niciodata nu am fost si nici nu o cerut, nici la coada nici la cap…. Alti parinti cer note macar ca sa treci clasa.
    Eu cred insa ca e devina mult metoda de predare, tot pare asa de complicat…copii nu sint motivati, din clasa intii ii vor deja savanti si sa rexolve ecuatii si? Unde ajungem cu asa reusite? Cum sa ii convingi sa stea pe popo 45 minute, cind el sau ea se gindeste la fluturi si jocuri. Programa trebuie adaptata astfel ca ei singuri sa ceara si sa doreasca, asta e parerea mea.
    Eu in scoala am urit istoria si altele, abia pe la 25 de ani, am vrut sa vad si sa inteleg cum si de ce s-au intimplat lucrurile in istorie, acum ador documentarele de tot genul. De ce nu ar face si scolile asa? Filme? Iectii mai animate si interactive.
    Cit despre fetita ta, eu cred ca acum la moment e asa, cu virsta se va schimba si cu responsabilitatea si tot restul, caci tot se invata treptat. Dar cum zici tu, sa fie dinsa fericita si tie puteri so cresti, in rest sint fleacuri.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s