Drumul spre casa

Drumul spre scoala din aceasta dimineata a fost trist si dramatic. Ilinca se suparase. Nu, de fapt ea nu se suparase. Ilinca era in plin protest.

Copilul meu de 8 ani nu poate intelege de ce eu, mama lui, nu-i permit sa se intoarca singur de la scoala. Doar 7 statii cu troleibuzul, mamica!

Recunosc ca inca nu stiu cum sa-i explic corect, obiectiv si calm de ce nu pot s-o las sa faca singura acest drum. Ca e fetita? Ca e prea frumoasa si frumusetea nu e intotdeauna un noroc? Ca e doar un copil? Ca are doar 8 ani? Ca e departe? Ca pe lume exista si oameni rai? Toate argumentele sunt valabile. Si, totodata niciunul nu este valabil. De ce? Simplu! Unicul argument – obiectiv, existent, adevarat – este frica mea.

In timp ce politistul bun din mine sta linistit, fumand o pipa la soare, cu picioarele intinse si cu chipiul pe o ureche, stiind ca „buna ziua” ca siguranta copilului meu e un lucru de la sine inteles, celalalt, politistul rau, vesnic ingrijorat, carcotas, maniacal, depresiv, supraprotector si suspicios, imi sopteste intr-una in urechea mea speciala, cea mai aproape de creier, ca ” Nu, nu, nu se poate! E plin de maniaci, de pedofili! Nu privesti stirile? Intr-o saptamana doua cazuri!!! Nu fa asta! E prea devreme! O vei pierde!”

Eu sunt confuza. Foarte confuza. Pe de o parte, vreau sa cresc din fata mea un om independent. O femeie independenta, daca e sa fiu sincera pana la capat. Care sa stie sa ia singura decizii, in care sa pot avea incredere, pe care sa o pot lasa sa traverseze singura strada, fara a strange in mana stanga, ascunsa in buzunar, sticlulta cu „Valocordin”. Pe de alta parte, cat de responsabil poate fi un copil de 8 ani, pentru care responsabilitatea nu este o trasatura de caracter ce l-ar caracteriza? Si cat de responsabila este societatea noastra in fata unui copil in drum spre casa?

***

Am stat eu si m-am gandit. Nu de azi, nu de ieri, ci de vreo doua saptamani, deoarece Ilinca imi pune aceeasi intrebare in fiecare zi. Si toata gandurile si analizele mele s-au imprastiat ca atomii in Univers (e posibil asa ceva?) la amintirea unei scene din troleibuz de acum cateva saptamani. La statia de langa scoala, in troleibuzul nostru au urcat cativa muncitori de santier beti crita. Ilinca s-a facut cat un pui de cucuvea si s-a strans de mine. Tot drumul acestia au urlat ca niste descreierati si, va dati bine seama, nu-l citau pe Titu Maiorescu.

Pentru mine totul a devenit clar. Acum e prea devreme. Cand, insa, va veni varsta la care nu va fi „devreme”, dar nici „prea tarziu”, luand in consideratie ca Ilinca deja m-a rugat insistent sa nu-i duc ghiozdanul in spate, cel putin, cand ne apropiem de scoala. Cum sa nu scap acest moment crucial, in care copilul poate si trebuie, sa-si asume „drumul spre casa”? Si, cel mai greu de recunoscut, cand va fi acel moment pentru mine, ca parinte?

Acum nu-mi ramane decat sa astept, sa observ, sa indrum si sa ma rog sa pot creste un copil intelept si…putin suspicios.

 

5 gânduri despre „Drumul spre casa

  1. Ziua cand copilul meu a devenit mare – Alo... BEBE!

  2. Eu nu cred ca e ok sa ii lasi pe copii singuri sa circule la 8 ani, in majoritarea tarilor legal poti sa ii lasi singuri acasa ori sa mearga undeva singuri de la 12 ani, probabil au facut studii si 12 ani e virsta cind copiii pot sa fie responsabili indeajuns si sa se apare daca e necesar.

    • Viorica, eu pe Ilinca o las deja singura acasa, dar pentru 1-2 ore, nu mai mult. Nu stiu cum a fost in familia ta, dar foarte multi copii din generatia mea (cei de prin ’80) au devenit independenti de foarte timpuriu. Nu degeaba ni se spune „generatia cu cheia la gat’. Dar, acum timpurile s-au schimbat…

  3. Angela, ma gandeam si eu la asa o varianta :) Mai ales ca parintii mei au facut exact acelasi lucru cand m-au lasat pentru prima data sa merg singura la…gradinita!

    Dar cum ramane cu neghiobii din transport? De ei mi-e frica cel mai mult.

  4. aveam aceeasi problema…
    apoi am indraznit, in clasa II si am lasat-o sa vina singura acasa. eu alergam pe sub copaci, urmarind-o cum traverseaza, cu cine comunica si tot asa. apoi, luam rapid rutiera ca sa ajung inaintea ei si sa demonstrez ca am incredere in ea. :). dupa aceea, o lasam sa vina singura. de vreo 2 ori a intarziat si am crezut ca mor de emotii, durere si de la imaginile care apar in cap.
    acum are aproape 12. si circula singura. si stie cum sa se apere. si sunt mandra ca am reusit sa am incredere in ea.
    :)
    incearca si tu :). e tare distractiv sa te ascunzi si sa o urmaresti :P

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s