Peste 9 luni

1,63 m, 63 kg, par cret zburlit, tricou „Sex Pistols”, blugi rasuflecati pana la glezne, desculta, 3 bratari pe mana stanga. Trei vise mari, grandioase, vechi cat lumea. Un vis mai nou. Mare si blond. Asta sunt eu. Alaturi de mine sta ea. In uniforma albastra, camasa alba, par blond zburlit, ochi albastri, desculta. Multa incapatanare, frumusete de-ti taie rasuflarea si incetineala. E Ilinca, fiica mea.

Ilinca peste 2 zile incepe scoala. Fiica mea incepe scoala! Pentru mine e un fapt ce ramane dincolo de realitate. Inca nu inteleg cum trebuie sa actionez. Sau sa reactionez. Nu i-am luat nimic din rechizite. Uniforma i-am cumparat-o in graba, la o pauza de masa. Nu-mi trece nimic prin cap. Nimic din ce i-as putea spune inainte de acest pas important in viata ei. O fi el oare important? Nu stiu…

Din amintirile mele, clasele primare au fost o corvoada, o inchisoare. In prima jumate de an m-am ales cu o gastrita. De nervi, de stres, de frica, de exigentele parinitlor. Nu vreau sa se repete si la ea istoria.

Daca e sa fiu sincera pana la capat – nu-mi pasa. Nu-mi pasa de scoala ei. Deoarece stiu ca nu e importanta. Deoarece daca eram mai isteata, mai breaza, mai curajoasa – eram demult plecata pe drumurile vietii, cu copilul subtioara, cu scoala prin corespondenta si multa, multa libertate. Acum ma pliez traditiei – copilul de 1 septembrie merge la scoala. Si mi se cere sa ma bucur, sa ma agit, sa caut cele mai dragalase creioane si caiete, sa calc hainele, sa ma gandesc la coafura si la cele trei buchete de flori pentru invatatoare, directoare si profa de dans. Iar mie nu-mi pasa.

Ar trebui sa-i spun ceva in ziua ce mare? Ca trebuie sa fie o eleva buna, sa asculte, sa se supuna, sa aduca note bune acasa? Nu cred in nimic din cele enumerate. Mi se pare o barbarie sa-ti faci copilul sa planga de la niste afurisite de note. Asa cum am plans eu din cauza matematicii si desenului linear.

Atunci ce sa-i spun? Nu stiu. Eu vreau un singur lucru: sa-i placa la scoala, sa-si faca acolo prieteni si sa nu faca gastrita din cauza invatatoarei.

Au trecut noua luni de cand am scris randurile de mai sus. 9 luni! Timp in care as fi putut avea inca un copil. Sau m-as fi putut marita, asa, din plictiseala. Timp in care mai nu am fugit peste mari si tari, deoarece acolo mi se parea ca e mai bine. S-ar fi putut intampla multe in aceste noua luni. As fi putut deveni tarana… Un lucru, insa, cu siguranta s-a intamplat – Ilinca a trecut prin primul ei an de scoala. Frumos, calm, cu bucurie, prieteni, emotii, scena mare si cateva lacrimi de ciuda.

Intre timp eu am pierdut cateva kilograme, mi-am crescut parul, am devenit roscata si afurisita. Intre timp, Ilinca s-a inaltat, si-a pierdut primii dinti, a invatat cateva lectii de viata pe care deja le-a uitat. A fost un an frumos. Un an academic frumos.

Fata mea a crescut. Nu stiu, insa, daca am crescut si eu odata cu ea. Dar mai este timp…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s