Unde traieste barza care aduce copii?

Bunica la batranete regreta doar un lucru – ca nu a avut mai multi copii. Ea nascuse doar doi. Pe cand, bunaoara, Patsica, facuse sase. Trei baieti si trei fete. Unul ca unul, una ca una.

Eu tot nu intelegeam de ce bunica avusese doar doi copii. La tara trebuie sa fie altfel – casa plina de puradei, galagie, voie buna si dragoste. La ei fusese diferit. Un baiat si o fata, cu o diferenta mare de varsta. Ambii frumosi de ti se scurgeau ochii. Ambii destepti, exemplari, elevi medaliati, olimpici, bursieri la Chisinau la cele mai prestigioase facultati. Buneii si-au indeplinit cu demnitate misunea de parinti. Doar ca, inainte de moarte bunica isi plingea copiii nenascuti. Care ar fi putu fi simpli tarani, cu  opt clase, dar cuminti si gospodarosi. Daca i-ar fi avut…

***

Eu traiesc cu acelasi regret. La (doar) 30 de ani. Am un copil. Atat de putin. Cand vad femei cu trei copii agatati de ele, ma opresc impinsa de admiratie. Cand aud despre femei, cunostinte ale cunostintelor, care au patru copii, inchid ochii si ma gandesc cat de minunat e sa ai opt manute care te trag in toate partile, te innebunesc, nu te lasa sa dormi, te storc de puteri, dar care sint ale tale. Mici, moi, puhave (cum zice Ilinca) si foarte dulci.

Vreau copii. Teoretic vreau, deoarece in realitate nu stiu cand va veni ziua ceea cand imi voi lasa jos armele, rucsacurile, andrelele si grijele si imi voi spune „acum e acum”. Am atatea de facut in viata care mi-a mai ramas, incat ma intreb cand, Doamne, as mai putea naste inca doi, trei copii? In care zi, in care an? Am atatea calatorii in fata mea, atatea drumuri planificate, atatea de scris, de citit, de impletit, pe unde mai pui ca trebuie sa-mi pun fata la cale. Cand sa fac copii?

E vorba de egoism sau imaturitate? Sau poate ma aflu intr-o tara in care nu zboara barzele, in care nu se vand copii la piata si unde in gradini nu creseste varza, iar campurile sunt fara flori?

Apoi, imi dau seama ca e o intrebarea irelevanta. Copiii cica ne aleg pe noi si nu viceversa. Se vede ca niciun pui de om nu vrea sa intre in casa mea. Stii ei ce stiu. Ma lasa sa ma satur de drumetii, vise, planuri si reveniri care dureaza. Ma lasa sa cresc. Ca sa-i cresc si pe ei.

***

Intr-un an aveam o colega de servici din Elvetia. O doamna aproape de 50, zvelta, sportiva, cu o tunsoare baieteasca si geanta care costa o avere, cusuta din materiale reciclate. Ea inota in fiecare dimineata la piscina din spetele Guvernului. Intr-o zi, intr-un loc in care nu-ti era a confidente, urmand firul unei discutii, ea mi-a spus cu regret ca nu are copii. Eu am tacut. Nu stiu ce sa spun in astfel de situatii. Felicitari? Sau – ce trist e? Sau sa intreb de ce? Ea a prins umbra ezitarii mele si mi-a spus foarte natural, de parca imi povestea despre urechiusa mancata intre doua intalniri:

– La inceput am asteptat omul portivit…iar, cand omul potrivit a aparut nu mai aveam varsta potrivita.

Ea se impacase cu gandul. Acum ea inoata in fiecare dimineata, iar verile escaladeaza stancile din Armenia.

Eu parca as vrea sa traiesc altfel.

Anunțuri

6 gânduri despre „Unde traieste barza care aduce copii?

  1. Eu am 29 de ani, nici copil nici casa. Astept mai intii sa cumparam casa ca sa am unde creste copilul. Si apoi, daca fac copil fara casa, banca n-o sa-mi dea credit, mai bine-zis o sa-mi dea, dar putin. Dup ace cumpar casa tre sa ma gindesc ce fac cu serviciul si cu bebe pentru ca concediul de maternitate e de 6 saptamini si dupa asta trebuie ori sa ma intorc la lucru (ce sa fac cu bebe?) ori sa stau eu acasa cu bebe (si cine sa te intretia? Salariul sotului nu ar fi destul pentru 3 oameni + credit de casa). Suntem toate in ezitari, tot timpul aminam si asteptam momentul potrivit. Eu sunt convinsa ca o sa vina acel moment potrivit cind si tu, si viitorul bebe, o sa enjoy each-other fara stress si fara regret si fara sacrificii la care inca nu esti gata. Si apoi, esti tinara! Mai ales cind e vorba nu de primul, dar al doilea copil care cu cit mai aproape de 35 ani, cu atit mai bine ;)

  2. Amanarea alegerii e tot o alegere.
    Asteptarea „momentului corect” inseamna amanare perpetua.
    Nu exista alegere fara pierdere.
    Mai mult, in orice alegere pierderea este imediata si concreta, castigul este viitor si virtual.
    Asumarea pierderii si gasirea unui rost, cu dulcele si amarul nedespartite si neamestecate, cam asta ar fi ce putem face aca oameni muritori, deci limitati. Nu putem controla totul. Aproape ca reusisem sa controlam totul in orasele noastre cu telecomenzi. La un singur lucru nu ne-am gandit: ca in orasele noastre nu mai au unde sa-si faca berzele cuib. Si nici nu se pricep ele, berzele la tranzactii cu cardul.

    Minunat scris articolul. Multumesc.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s