Cum m-am lecuit eu de invidie

Vreau sa-mi raspundeti la o intrebare, punand mina pe inima si inchizand robinetul gandurilor salvatoare: cat de des va macina invidia? Raspunsurile de gen „Ma macina doar invidia alba” nici sa nu le scoateti din debaraua sufletului. Sint niste vechituri, pe care e timpul sa le aruncati (inainte de Anul Nou e bine sa mai facem o curatenie generala).

Cu mana pe inima si cu sufletul deschis, ca un palton intr-o amiaza de primavara devreme, voi recunoaste ca sufeream si eu de invidie cronica, care mai dadea accese sezoniere. Orice noutate despre binele cuiva ma facea sa tresar, sa compar si sa oftez ca si la mine ar putea fi altfel, daca…

Toate femeile erau mai frumoase decat mine, mai destepte, toate au facut cariere reusite, si-au luat masini, apartamente si vacante pe Maldive. In timp ce eu am nascut, m-am ingrasat, eram nevoita sa stau acasa cu copilul, sau sa lucrez si sa nu stau acasa cu copilul, vacantele mele erau doar la socri in Nordul Frantei, la strabunica Ilincai in sudul Frantei sau la Chisinau. Ce plictiseala! In fine, toti o duceau bine, in afara de mine. De cate ori vedeam pe cineva de seama mea, care reusise intr-un mod sau altul, ma gandeam ore in sir la „ce are ea si nu am eu” sau „de ce ea si nu eu”.

Asta pana in clipa in care, locuind la Istanbul, am cunoscut o ucraineanca stabilita de ceva timp acolo. Era genul de femeie dupa care ti se scurg ochii. De admiratie sau…invidie. Fiecare de ce este in stare.

L. avea de toate. Un sot decupat de pe paginile revistei Forbes, un apartament in Bebek, cartierul stambuliot in care, iesind la balcon, poti, practic, sa-ti inmoi degetele in apele Bosforulu, doi copii, care parca veneau sa-ti dovedeasca inca o data ca oamenilor bogati le merge in toate, plus un job in domeniul design-ului, dintre acelea care e mai mult vacanta .

Faptul ca ea era din acelasi spatiu geografic cu mine, cu aceeasi copilarie sovietica, cu aceeasi parinti care traiau de la salariu la salariu si o imbracau si pe ea cu pantaloni sportivi sub rochie, trimitand-o la scoala de sector, ma facea sa tresar si mai mult la gandul ca ei i-a mers in viata. Mie – mai putin.

Intr-o zi de toamna, transparenta si cu soare, in toiul Ramadanului, perioada in care Istanbulul e deosebit de gustos, baiatul ei a fost strivit de o masina. In plina zi, in plina strada. Copilul a decedat peste cateva zile. Niciun ban, nicio frumusete, nicun noroc nu l-au salvat.

Odata cu copilul ucrainencei a murit si invidia mea. Din acea toamna am inteles, definitiv, fara apel, ca fiecare om poarta o cruce si ca e inutil sa invidiezi pe cineva. Am mai inteles ca dupa orice succes, noroc, stralucire se ascunde si cate o istorie mai putin glorioasa, o durere sfasietoare, un regret care il poate macina pe om toata viata, indiferent de cat de bine ii merge. Pe de o parte Dumnezeu iti da, iar pe de alta parte iti ia. In lume totul e echilibru.

***

Nu trebuie sa asteptam sa moara cineva pentru a ne lecui de  cancerul invidiei care ne maninca sufletul. Poate acesta este unul dintre cazurile cand e bine sa luam cate ceva din experienta altor oameni. Durerea va fi mai mica, iar perioada de convalescanta mai scurta. Eu m-am lecuit de invidie si consider asta una dintre cele mai mari reusite ale mele. Ceea ce va doresc si voua.

Anunțuri

6 gânduri despre „Cum m-am lecuit eu de invidie

  1. Imi plac foarte mult articolele tale si practic din fiecare trag cate o invatatura! Iti multumesc pentru asta! Va doresc din suflet tie si fetitei tale multa sanatate!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s