Reflectii tarzii despre mancare si libertate

In acest week-end am fost la doua zile de nastere. In doua capete de oras diametral opuse, in doua familii cu istorii absolut diferite, cu venituri incomparabile, la doi oameni care implineau varste atat de indepartate una de alta, incat am trecut si printr-o faza de filozofare la tema „viata”.

***

Imaginati-va un apartament lustruit pana la luciu. Cu pereti si pardoseala albe. Cu usi de lemn, canapea de piele bej si icoane pe pereti. Aici se bea din pahare de cristal, se maninca din portelan fin, iar apa este filtrata in argint. Aici e locul perfect in care te astepti sa fii luat prin surprindere – nu din cauza ca gazda ar fi cunoascoatoare, ci mai degraba din tendinta unor oameni cu mobila bej sa demonstreze ca „noi suntem altfel” – noi nu mancam asa cum manvati voi. Aici, insa, la mijlocul mesei de sarbatoare, trona, cu o caciulita alb-roz, „suba”! Langa ea, nu mai putin falnica, farfuria cu racituri,  iar mai departe, stiti si singuri- farfuria cu salata „Olivie” sau „Boeuf” sau „Measnoi”, spuneti-ii cum vreti. Sfanta Treime a culinariei sovietice era in toata splendoarea ei!

***

Alt apartament. Peretii respira sub un amestec de icoane si peisaje, bucataria e amenajata intr-un  stil minimalist, peste tot gasesti cate un detaliu minuscul care te face sa intelegi ca oamenii care locuiesc aici sunt cu gust. Ei ar trebui sa manance putin si sofisticat, in stilul in care e amenajat interiorul. Masa mare, rotunda. In mijlocul ei, ca o fecioara intre sfinti si luna intre stele, sta ea, Maria Sa „suba”. Alaturi- racitura. Mai intr-o parte – o varianta post-modernista a salatei „Olivie”. (Ne-au trebuit atatia ani de independenta, democratie, libertae, economie de piata si iesiri la Antalia, ca sa ajungem exact de unde am venit – la suba si salata „Olivie”! Sau poate doar in lumea mea, mica, cat o camera de camin, dar cu o fereastra mare in care se vede tot universul, se manaca altfel?)

***

La noi in familie caderea zidului berlinez a adus cu sine si o revolutie culinara. Mama, incet, dar sigur, a trecut de la parjoale si bors cu varza la salata cu piept de pui si ananas. In casa noastra termopanele si mobila bej au venit cu mult mai tarziu decat diversele retete ale eliberarii. Noi, copiii, am iesit de sub jugul sovietic cu lozinca personala „Jos cartofii cu carne!” An de an, proviziile de la balcon au scazut, pana in ziua in care am ramas fara balcon – el a devenit sufragerie. O victorie deosebita pe frontul bucatariei de familie consider si dezicerea mamei de a mai conserva legume, de a face compot, de a fierbe caldari de dulceata. Acum fiecare borcan „de ceva” a devenit o delicatesa, gustata serile de duminica. Si e bine asa.

Uneori insa, cand papilele mele gustative se satura de bulion de somon, de chees-cake si alte retete invatate odata cu lectiile libertatii, merg la Galbenus si comand 300 de grame de „suba”. Atunci mananc pana ma satur si ma gandesc la copilaria mea minunata, cu suba, olivie, cartofi cu carne si parjoale. Ma gandesc si la oamenii care nu se mai schimba. Si la cat de minunat e sa traim langa ei.

foto: aceasta minunatie, de parca as fi fotografiat-o eu, este de aici

Anunțuri

2 gânduri despre „Reflectii tarzii despre mancare si libertate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s