7 aprilie la o gura de metrou

Luni dimineata am aflat ca pe strada Banulescu-Bodoni s-a mai instalat o ghereta. Sufletul mi s-a acoprit cu un nor negru. De deznadejde, durere si nedumerire. Nu mai pot lupta cu acest oras. In fiecare zi incerc sa ma tin de firul care ma leaga de acest spatiu geografic, sa gasesc motive de a nu pleca, de a-mi resuscita amintirile si dragostea pentru anumite coltisoare pierdute intre doua magazinase de plastic. Sunt atat de trista. Zi de zi imi dau seama ca nimic nu are rost intr-un mediu in care oamenii sunt indobitociti de propria prostie si ignoranta. Cu greu mai ies in fata blocului sa-mi ud gradinita si sa o curat de mucuri de tigara. Acolo ma asteapta intotdeauna conversatia cu vecinul de la 4 despre teii si salcamii pe care i-a sadit si care au fost zmulsi ori striviti de soferii care vor cu tot diandinsul sa parcheze pe terenul de joaca.

Mi-i frica. Uneori mi-i frica sa vin seara acasa, deoarece strada nu este iluminata. Deoarece primaria a decis ca e mai destept sa instaleze becuri care se aprind o data la fiecare 10 minute, indiferent de este sau nu cineva in strada. Mi-i frica sa circul cu microbuzele si taxiurile. Deoarece soferii conduc ca niste descreierati. Mi-i frica sa traversez strada. Deoarece zebrele la noi sunt doar pentru decor. Unele nici nu se mai vad. Mi-i frica sa ma imbolnavesc. Cine ma va lecui si pe ce? Mi-i frica sa raman insarcinata aici. Nu vreau sa-mi tin copilul in valiza, asa cum se practica in maternitatile noastre. Nu vreau sa dorm cu lumina aprinsa in salon ca metoda de precautie pentru a nu-mi strivi bebelusul. Nu vreau sa nasc aici. Nu vreau.

Mi-i frica pentru Ilinca. Mi-i frica sa nu iasa singura in fata scolii, deoarece din gard a ramas doar amintirea si e plin de maidanezi. Deoarece pe acolo trec multi oameni si nu toti sunt bine intentionati. Mi-i frica sa nu se imbolnaveasca si sa i se puna 4 diagnoze diferite, iar eu sa decid care e mai veridica, cautand informatii prin google.

Eu, insa, vreau sa fiu langa familia mea. S-o vad pe mama, sa-l vizitez pe tata. Sa stiu ca fratele e la o aruncatura de bat si ca daca am nevoie de 1000 de lei are cine ma ajuta. Sa pot manca cu ei duminica seara, iar regasirile noastre sa fie ceva normal si spontan, fara pregatiri, bilete de avion si asteptare lunga.

***

De ce noua ni se fura posibilitatea de trai alaturi de cei dragi? De ce trebuie sa alegem ori sa ne balacim in rahat, dar alaturi de mama si tata, ori sa traim ca niste oameni demni, dar departe de casa?

Eu vreau sa triaesc simplu, dar curat si onest. Eu vreau sa aleg singura cand sa plec la razboi si cand sa stau intinsa pe iarba in parc.

Nata Albot scria ca aven nevoie de un 7 aprilie adevarat. Eu am decis sa mi-l organizez pe al meu. Unul foarte personal. Unul pentru care nu voi fi interogata la Procuratura Generala, asa cum mi s-a intamplat primavara trecuta.

Eu mi-am luat bilet la Paris. Fara data de intoarcere.

***

Intr-o zi de primavara,  voi iesi din gura metroului parisian. Paralizata de frica si fericire. De altfel de frica.

 

10 gânduri despre „7 aprilie la o gura de metrou

  1. trist. mai ales pentru ca dezamagirea are proportii de masa. mi-e greu sa realizez ca lucrurile degradeaza in continuare, ca exista „mai rau” decat „raul” de care am fugit 6 ani in urma.

    iti doresc mult succes!

    • Martini, eu am impresia ca acum e mai rau decat atunci. A fost o perioada de „inflorire” chiar, acum insa totul se duce pe copca. Eu nu stiu cum altii fac sa reziste badaraniei, mizeriei si scumpirilor in lant.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s