Oda satului meu

Bine am revenit pe propriul meu blog!

***

Dupa o saptamana, in care as fi facut orice numai sa nu stau in fata calculatorului, ma intorc in casa mea mea virtuala. Vorba ceea home sweet home. Dispozitia este una de plecare, de regasire, de amintiri, de plimbari si adulmecari de arome care mi-au umplut o parte din viata.

***

Plec maine la tara. Sunt foarte emotionata. Nu am calcat pe acolo de 3 ani. Intotdeauna invocam diverse motive pentru a nu pleca. Nu vroiam sa vad casa buneilor cu jalizele la geamuri. Si, in genere, cum sa urc dealul si sa nu intru pe poarta cioplita in lemn de bunicul?

Cand eram mai mica, iar buneii in viata, coboram din masina inca la podul din satul vecin, pentru a merge  cei 200 de metri ce ma desparteau de casa, pe jos. Era un tribut de-al meu, copilaresc, platit satului in care s-a nascut mama si in care am copilarit. Nu-mi pot imagina nici pana azi, la varsta la care am vazut foarte multe locuri frumoase si pitoresti, ca poate sa existe undeva o bucata de pamant care sa miroase si sa respire la fel ca satul bunicilor mei.

***

Curtea buneilor era plina de iarba. Bunica avea multi trandafiri, insa ii tinea dupa casa, la intrarea in gradina. Se intampla ca bunicul sa bodoganeasca sub nas, invinuind-o pe bunica de nepasare fata de flori, pe care tot el trebuie sa le ingrijeasca, „de parca nu ar avea cu ce se ocupa”.

Acolo unde nu era iarba, erau copaci. Meri, peri, visini, gutui, pruni, zarzari. Bunicul era gospodar, iar bunica o administratoare foarte buna. Fata casei era plina in fiecare seara de vecini. Veneau la sfat. Toti vorbeau despre puii si clostele lor. Imi pareau stranii aceste discutii, insa, nu le-as fi scapat pentru nimic in lume.

Uneori ieseam seara la poarta si ne ascudeam cu bunica dupa fantana, rezemandu-ne coatele si barbia de tarusii gardului. Urmaream cum trec oamenii de la deal la vale, de la vale la deal. Cu cei care ne observau, ne salutam, schimband cateva vorbe de politete. Imi placea sa „discut” cu bunica diferiti oameni din sat sau noutati mai deocheate.

***

Au tecut ani. Ambii bunei sunt acum in lumea celor drepti. Casa am vandut-o, altfel s-ar fi risipit, noi nefiind in stare sa mergem prea des acolo. Eu ma mai opresc uneori, pe la mijloc de cale, si imi amintesc de satul situat pe linie de frontiera ucraineano-romana. Sentimentele sunt incurcate: revolta, fericire, confuzie, liniste.

Sursa foto: http://www.etsy.com/ WallFlowerStudio

2 gânduri despre „Oda satului meu

  1. Draga Isis,
    nici trandafirii bunicii nu mai erau in spatele case, nici zmeura, nici vita-de-vie a bunicului, nici poarta nu mai era.
    Casa e vopsita in verde deschis, din ala „modern”, iar visinii batrani din fata casei, taiati…

  2. Am citit si mi s-au incurcat si mie sentimentele.

    Eu am fost cu Valsis si am batut la poarta, rugandu-i pe noii proprietari sa ma lase sa intru si sa-mi aduc aminte. Ne-au primit, dar nimic nu mai era ca inainte. Au daramat, au construit, au vopsit si-au ingradit. Nici trandafirii nu mai erau in spatele casei…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s