Incetati sa culpabilizati II

Madame Charpentier si copiii  (Pierre- Auguste Renoir1878)

Madame Charpentier si copiii (Pierre- Auguste Renoir 1878)

Cu cativa ani in urma, cand Ilinca abia incepea sa vorbeasca, ma preocupa foarte mult problema educatiei. Nu stiam ce stil sa adopt, nu stiam daca trebuie sa fiu autoritara, asa cum sunt majoritatea parintilor si buneilor la noi sau permisiva, asa cum vazusem ca sunt o buna parte din parintii din Europa de Vest. Pentru a iesi din acest impas, am inceput sa caut articole si interviuri cu cei mai renumiti psihiatri francezi (ei imi erau mai accesibili) si, din abundenta de timp liber, am inceput sa-i traduc.

Incepand cu 1960 ascundem varguta. Nu mai exista o seminta rea, exista doar copii care nu au fost iubiti indeajuns. « Dialog » devine cuvantul cheie. Greseala generatiei `68 nu a fost oare refuzul conflictului, ideea precum ca e posibil sa cresti copii fara a intra in conflict  cu ei? Faptul ca parintii nu mai indrazneau sa spuna « nu » …

B.C. : Daca inaintea razboiului (II RM) ne feream de debordarile afective (atentie, se spunea, il veti allinta !) prim anii `50 putem vedea dezvoltarea unei scoli psy ce asociaza ideea de autoritate nazismului. Acest curent a culminat in preajma 1968 cu diverse teorii- si aici ma gandesc la Herbert Marcuse sau la redescoperirea lui Wilhelm Reich– facand apologia dorintei si explicand ca orice autoritate este generatoare de frustrari, deci de violenta. Am observat insa contrariul : dorinta nestructurata de interdictie este o forma de violenta. Conflictul, daca este stapanit, are o functie structuranta, ca si interdictia. Cu o conditie insa – sa nu duca la amputarea personalitatii.

Am ramas frapat cand am constatat ca asistam astazi la revenirea internatelor. Si, din ce in ce mai des, adolescentii sunt cei care le reclama. Deoarece internatul ii ajuta sa lupte impotriva angoasei incestuale- nu vorbesc aici de act, ci de prea marea apropiere afectiva cu mama-tata. Aceasta este familia fuzionala : eu ma simt atat de bine cu mama si tata, incat nu am forte sa ma dezlipesc de ei ; mi-e frica de societate, acolo unde sunt relatii conflictuale, de rivalitate, unde trebuie sa te bati. Sunt bine cu mama-tata, dar, in acelasi timp, ii detest, deoarece ei nu mi-au dat forta sa ii parasesc. Internatul serveste in acest caz ca structura intermediara, permitind copiilor sa lupte impotriva acestei proximitati angoasante, ajutandu-i sa paraseasca in mod progresiv parintii, pregatindui astfel la autonomia sociala. Pe timpuri, strada juca acest rol. Banda de prieteni era acea care te punea in contact cu alti oameni, cu alte culturi, cu alte medii sociale. Dar in societatea atomizata de azi, puterea socializatoarea a strazii, a cartierului sau a satului, are tendinta sa se piarda.

Astazi balanta se inclina in alt sens. Facem procesul lui 1968 si psihologii sunt primii care spun : Atentie, am lipsit de legitimitate vorba adultului, acum e timpul sa reabilitam legea, autoritatea. De ce ?

B.C. : Asistam acum la revenirea legii. Am vazut o generatie crescuta conform principiilor lui W.Reich sau a faimosului Dr. Spock (care a recunoscut la finele vietii ca a exagerat in privinta satisfacerii tuturor cerintelor copilului). Toate acestea au dus la crearea unor catastrofe comportamentale. Eu vad deseori in terapii copii ai caror parinti sunt prea buni. Fraza lor tipica este : parintilor mei nu le pasa deloc de mine, puteam face orice as fi vrut. Aceasta demonstreaza ca ideologia libertatii a fost traita de acesti copii ca un semn de lipsa de afectivitate. Absenta interdictiei creaza o ambiguitate ce angoaseaza teribil. In acelasi timp, interdictia are ca functie structurarea afectivitatii. Deoarece te iubesc,  iti spun : tu poti face asta, tu nu poti face asta.

Am ajuns sa resmtim chiar, la unii dintre confratii Dvs., un fel de nostalgie dupa timpurile cand tatal facea legea in casa…

B.C.: Descalificarea tatilor este o realitate. Femeile au ajuns sa aiba atata putere afectiva si sociala, incat unele grupuri psy, revin la vocabularul lacanian, resuscitand astfel « legea tatalui ». Eu nu cred, insa, ca ar fi posibil si dezirabil de revenit la tatal arhaic. Autoritatea, legea, nu mai trebuie sa fie sexuate. Barbatii au dreptul sa fie afectuosi si femeile au dreptul sa enunte legea.

Tatal napoleonian avea o autoritate zisa naturala, deoarece ea ii era atribuita de contextul tehnic si sociologic. Pana in anii 1950, muschii barbatului erau aceia care furnizau energia necesara functionarii societatii. Cand nivelul tehnologic e slab, energia sociala este produsa de forta fizica; in schimbul suferintei lor fizice, barbatilor li se atribuie o autoritate simbolica puternica. Cand eram copil, un barbat de marimi impunatoare era considerat, el oferea siguranta, el era cel care putea ridica un car rasturnat. Tatii erau eroii familiei, femeile fiindu-le servile in mod absolut. Doua generatii mai tarziu forta fizica nu mai este actuala. Forta musculara nu mai este o valoare, decat in rugby, box, in spectacolul sportiv, in general. Tehnologiile, precum chimia, informatica, etc. sunt cele care modeleaza astazi mediul nostru social. In acesata ecologie artificiala, femeile sunt tot atat de competente cat barbatii. Cand feministele au asasinat « tatal napoleonian », in anii `70, ele i-au smuls  puterea pe care el o detinea  deja prin uzurpare. In acel moment nu am stiut sa reimpartim autoritatea. Mamele au demolat autoritatea tatilor, fara a imparti din influenta ce permite autoritatea. Si aici, repet, barbatul poate fi autoritar numai daca i s-a permis permis. In mod contrar acesta este un tiran. Trebuie ca femeia si societatea sa spuna : acesta este tatal tau, el are dreptul sa dicteze legea. Si apoi trebuie de adaugat neaparat : mama ta are de asemenea dreptul sa dicteze legea.

Trebuie oare sa invinuim familiile reconstituite ?

B.C. : Nu avem dreptate atunci cand opozam familia reconstituita familiei traditionale. Pana la descoperirea profilaxiei nasterii, femeile mureau tinere- in sec.XIX ele traiau in mediu pana la 36 de ani- si barbatii lor se recasatoreau. Inainte de I Razboi Mondial, doar 1 copil din 2 era crescut de ambii parinti biologici. Razboiul a lasat 12 milioane de orfani. Modelul mama-tata-dadaca-copilul nu rezistat decat cateva generatii. Inainte familiile se reconstituiau din motive de moarte sau boala, astazi din motive de satisfactie personala.

Traducere si adaptare: alobebe

Anunțuri

Un gând despre „Incetati sa culpabilizati II

  1. Rușinea, autoritatea și alți “demoni” | Dan Ghenea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s