Copilul din mine

Psihologii spun ca pentru a trai o viata lunga si lipsita, pe cat posibil, de stres, trebuie sa purtam in noi copilul care am fost si pe care l-am uitat sau, si mai strasnic, demult l-am adus la o stare de coma, din care el, practic, nu mai are sanse sa iasa.

***

Intr-o seara de toamna, in ajun de ziua mea de nastere, mi-am data seama ca nimic nu s-a schimbat in mine, din seara ceea cand aveam 5 ani si ascultam „Teatrul radiofonic” la „Radio Romania Actualitati”, cu capul culcat pe masina de cusut a bunicai. Eram un copil visator, nu aveam multi prieteni si imi placea sa stau la tara la bunei. Eram timida, nu-mi placeau petrecerile mari la care ma luau parintii, ma ascundeam intotdeauna in baie si sufeream acolo, neintelegand de ce ceilalti copii se bucura si se distreaza, pe cand eu ma plictisesc de moarte. Aveam capul blond si cret, plin de idei si planuri pentru cand voi creste mare.

Pai iata, in seara ceea mi-am dat seama ca ani la rand copilul din mine a fost ignorat, abuzat, batut. Parul mi s-a intunecat, insa timiditatea si incapacitatea de a ma distra alaturi de alti 15 oameni de varsta mea, nu s-au schimbat. Cand copilul din mine, suparat si trist, m-a amenintat cu plecarea definitiva, m-am speriat si m-am oprit din goana mea. Goana dupa corectitudine, recunostinta, pozitie, statut, responsabilitate. Nu am mai vrut sa fiu nimic mai mult decat sunt si decat as putea vreodata fi.

Acum, de cate ori imi este rau, chem copilul din mine si stau de vorba cu el. Il intreb ce mai face, ce-i mai trece prin cap, cum a fost la gradinita, ce mai spun alti copii. Iar de cate ori se intampla ca cineva sa-l supere, il iau incet de mana si-l duc de acolo.

Copilul din mine nu e reabilitat definitiv. Drumul e lung pana in clipa in care el va rade cu gura larg deschisa, pana cand imi va povesti secretele sale si va adormi cu capul pe genunchii mei. Si drumul meu e lung. Trebuie sa ma dezvat sa-l supar, sa-l trag de urechi, sa-i astup gura, cand el incearca sa-mi reproseze ceva…

***

Saptamana asta, i-am facut un cadou. Nu l-am chinuit seara de seara, nu l-am turtit prin microbuze ca sa ajungem acasa, nu l-am tinut in picioare la aragaz, sa amestece  supa sau terciul. Saptamana asta am venit seara de seara la mama acasa. Eu, Ilinca si copilul din mine, ne-am lasat rasfatate.

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s