***

Copiii voştri nu sunt

copiii voştri.

Sunt fiii şi fiicele chemării

vieţii la viaţă.

Vin prin voi, dar nu din voi.

Şi chiar dacă sunt alături

de voi, nu vă aparţin.

Puteţi să le dăruiţi

dragostea, dar

nu şi gîndurile voastre.

Căci ei au propriile lor gînduri.

Khalil Gibran

Cîteva rînduri care rezumă esenţa copilului şi care ne arată uşa prin care am putea intra in sufletele lor (şi, în acelaşi timp, a ieşi repede din minţile lor).

De foarte multe ori cînd mă ciocnesc de încăpăţînarea copilului meu şi încerc din răsputeri să-i explic că negru este negru şi soarele apune la apus, îmi dau seama că acesta este un om absolut independent de mine.

Eu sunt alături de ea printr-o simplă coincidenţă şi NICIODATĂ n-am să pot să-i schimb felul de a gîndi şi nici n-am să pot intra în gîndurile ei „să aranjez” totul după bunul meu plac. Şi doar în aceste momente de enervare (şi disperare, uneori) înţeleg că fiecare om, CHIAR este un univers aparte. Şi că propriul copil nu ne aparţine.