Copiii voştri nu sunt
copiii voştri.
Sunt fiii şi fiicele chemării
vieţii la viaţă.
Vin prin voi, dar nu din voi.
Şi chiar dacă sunt alături
de voi, nu vă aparţin.
Puteţi să le dăruiţi
dragostea, dar
nu şi gîndurile voastre.
Căci ei au propriile lor gînduri.
Khalil Gibran
Cîteva rînduri care rezumă esenţa copilului şi care ne arată uşa prin care am putea intra in sufletele lor (şi, în acelaşi timp, a ieşi repede din minţile lor).
De foarte multe ori cînd mă ciocnesc de încăpăţînarea copilului meu şi încerc din răsputeri să-i explic că negru este negru şi soarele apune la apus, îmi dau seama că acesta este un om absolut independent de mine.
Eu sunt alături de ea printr-o simplă coincidenţă şi NICIODATĂ n-am să pot să-i schimb felul de a gîndi şi nici n-am să pot intra în gîndurile ei „să aranjez” totul după bunul meu plac. Şi doar în aceste momente de enervare (şi disperare, uneori) înţeleg că fiecare om, CHIAR este un univers aparte. Şi că propriul copil nu ne aparţine.
