Despre alegerea de a nu fi o mama “perfecta”

Eu am alaptat-o pe Ilinca pana la ai ei un an si jumate. Intr-o seara ea a decis ca nu mai are nevoie de laptele meu. Eu am fost oarecum ok cu aceasta decizie, desi pana acum imi lipseste senzatia placuta cand copilul se infige in sanul tau si nu te lasa pentru cateva minute. Eu alaptam peste tot. Nu aveam nicio problema sa ma asez pe o banca in parc sau la o terasa si sa-mi scot discret sanul din camasa pentru a-mi hrani copilul. Desi as mai fi alaptat, familia mea era de alta parere. Dar cui ii pasa? Mie nu. Am auzit fel de fel de aberatii cum ca mi se vor lasa sanii pana la buric, ca ma voi ingrasa sau ca voi slabi prea tare, ca copilul va deveni nu stiu cum si nu stiu ce. Eu am rezistat si mi-am continuat drumul, “cu tita in gura”, vorba ceea. Pana Ilinca nu a decis ca gata, e fata mare si independenta.

Dar cat de mult mi-ar fi placut aceasta ocupatie, cred ca nu as fi intins-o dupa 2 ani ai Ilincai. Si nu din cauza presiunii sociale, ci mai mult din motive pur egoiste. Dupa noua luni de sarcina, un an jumate de alaptat, si tot atatea nopti cu somn dozat, pentru mine devenise evident – conceptul de attachment parenting este din categoria science fiction-ului. Iar eu nu sunt pasionata de acest gen.

***

Ultima coperta a revistei “TIMES” a starnit un adevarat zumzait printre femeile de partea cealalta a Atlanticului si asta dupa ce Jamie Lynne Grumet, o mamica de 26 de ani din Los-Angeles, a pozat alaptandu-si fiul de aproape 4 ani. Reactiile sunt diverse si incep de la “Alaptam sau nu pana la asa o varsta inaintata a copilului?”, “E morala sa nu aceasta alegere?” si “Sa alaptezi pana la 6 ani e natural si sanatos!” pana la “Unde se opreste interactiune mamei cu copilul?” Americanii sunt atasati de acest debat inca de pe timpurile hippiotilor, acum insa, odata cu moda la tot ce ne apropie de pamant, natura si esenta noastra animala, spiritele s-au incins de-a binelea.

Sa va spun ce cred eu.

Copilul nu trebuie sa fie in centrul familiei. Si nici mama nu este o anexa a copilului. Si toate ideile, acum foarte la moda, precum ca mama trebuie sa apartina in intregime copilului, sa fie una cu el, sa-l poarte peste tot, sa se dedice in exclusivitate acestuia, sa nu-l lase pe seama rudelor sau a dadacelor nici macar pe cateva ore – imi par o exagerare. Si nu ma va convinge nimeni ca un copil crescut la sanul mamei pana la 4 ani, purtat in sling cam tot pana atunci, dormind alaturi de parinti mai des decat doar in zilele “de sarbatoare”, va creste un om independent si pregatit sa infrunte unele adversitati ale vietii. Care neapart vor aparea.

Copilul se creste impreuna cu tot satul. Sau cu tribul, comunitatea, cooperativa sau, daca va place, cu colhozul. El are nevoie de diversitate, de fete diferite, de voci care nu se aseamana, cu atitudini si cerinte deosebite de cele ale parintilor. Eu am vazut suficiente cazuri de copii care traiesc in simbioza cu mamele lor si vreau sa va spun ca aceasta este o priveliste trista.

Si apoi, in cazul in care esti mama singura si nu-ti poti permite sa te dedici non-stop puiului tau, ce faci? Culpabilizezi toata viata? Te transformi in sclava copilului, pentru a compensa faptul ca nu poti fi mama perfecta care il poarta toata ziua lipit de san si ii face branza de casa?

Dar cum ramane cu femeile care sunt cu tatal copilului alaturi, respectiv cu un venit asigurat, dar aleg sa nu stea acasa mai mult de 6 luni? Cu ele ce facem? Le condamnam la moarte prin bataia cu pietre in vazul lumii?

Adevarul este ca ce n-ai face, oriucm nu vei fi mama ideala. Nici in ochii lumii si nici in ochii tai. Daca alaptezi putin – esti o mama rea, daca alaptezi mult – esti o ticnita, daca iesi la lucru dupa primele luni ale copilului – esti o nesimtita, daca stai acasa 3 ani – esti o closca sau o ratata.

Printre prietenele mele sunt femei care au ales sa stea acasa, onest, 3 ani de concediu de maternitate, sunt si femei care au iesit la lucru dupa primele 4 luni ale copilului, altele sunt implicate intr-o activitate part-time, impartindu-si timpul intre copil si viata sociala. Fiecare si-a facut alegerea sa, in dependenta de posibilitati si temperament. Si asta imi pare cea mai sanatoasa atitudine.

PS: Blogul mamicii de pe coperta este imposibil de accesat, serverul nu a rezistat celebritatii.

PPS: va recomand sa cititi la tema: Mother Madness

Debut

Iata am aparut si eu in “presa de specialitate”. Si parca arat bine, trasa la tipar. Si parca am raspuns bine la intrebari. Pe scurt, sunt mandra de mine si pot trece chiar si peste faptul ca am remarcat o mica defectiune tehnica in interviu. Dar, fie, inchid ochii.

Daca vreti o dovada ca asa interviu exista pe bune, cumparati revista “Odoras”, numarul din aprilie.

PS: daca faceti click pe poza, ea se mareste si textul devie lizibil.

PPS: azi mi-am oferit un cadou (oarecum necesar) si anume pagina Alo BEBE pe Facebook. Intrati, nu ezitati si, daca simtiti ca trebuie, puneti si un like.

Mame care pot, stiu si au de toate

Uneori am accese de invidie. Stiti, din astea pe care nu le poti controla si care ti se urca pana in gat si te roade in zona glandei tiroide? Pai iata…Un astfel de acces m-a apucat ieri dimineata, cand, cu un ceai intr-o mana si mouse-ul in alta, navigam prin site-urile stocate in “Bookmarks”. Pe unul din ele (mai jos gasiti link-ul) am gasit prezentarea proiectului THE GLOW – si…m-a apucat.

Imaginati-va un album extrem de frumos, crocant, mustos in care sunt prezentate 12 mamici din elita design-ului new-yorkez pozand alaturi de progeniturile lor in cele mai inspirate interioare, care sunt, pe deasupra, casele lor!

***

Offf, de ce?

sursa:  ohdeedoh

foto: THE GLOW

Despre usi deschise, femei indraznete si destinatii de vis

Cand aveam 20 de ani strasnic ii invidiam pe oamenii care “au fost undeva”. “Undeva-ul” cela putea fi Moscova, Sofia, Bucuresti. Oriunde. Si cum pe timpuri, unica posibilitate sa iesi din tara erau tot felul de cursuri, work-shop-uri, conferinte, seminare si burse, iar eu categoric refuzam sa fac parte din tagma “ong-istilor” preocupati de “coffee break-uri” si forma pixului  de la ultima conferinta, nu-mi ramanea decat sa visez cu ochii deschisi si sa astept ziua in care voi pleca si eu undeva.

Ziua ceea a venit. Am fost trimisa sa fac practica de vara la TVR Timisoara. Pentru 2 saptamani! Acea iesire fost momentul care mi-a schimbat viata definitiv. Datorita acelei iesiri eu inca ies.

Timisoara a adus dupa sine Sighisoara, apoi Constanta si Mamaia. Peste un an a urmat Franta. Apoi Elvetia, Germania, Olanda, Belgia, Turcia si Cehia.

Usa mea a fost deschisa de catre decanul facultatii. Apoi a fost tinuta intredeschisa de tatal Ilincai, ca mai tarziu sa mi-o deschid singura de cate ori simt nevoia.

***

Important e sa gasesti usa si sa n-o lasi sa se inchida. Si mai important este sa nu lasi pe nimeni sa-ti inchida aceasta usa spre lumea mare. Nu mai putin important este sa nu astepti ca intr-o zi va veni “el” si iti va deschide usa si te va scoate, te va duce, te va plimba. El poate si va veni, insa se poate intampla ca va fi prea ocupat de proria sa persoana, prea comod sau, pur si simplu, alergic la deplasari. De cate ori am auzit de la femei “Atat de mult mi-ar placea sa calatoresc! Sotul, insa, nu vrea…”. Sotul nu vrea, insemna ca stam acasa.

De cand sunt femeie independenta, mama singura si pisica libera, las Chisinaul in urma cu orice ocazie. Ocaziile, insa, mi le organizez singura, ca revansa impotriva timpului in care am asteptat  solutia de la oricine, numai nu de la mine. Oricare destinatie poate fi o sarbatoare, indiferent de distanta parcursa. Pentru mine orice se masoara in “unde as putea pleca cu acesti bani sau unde as putea pleca in acest week-end/3 zile libere?” O schimare de loc, de aer si de perspectiva imi lasa o senzatie de fericire care dureaza mai mult decat euforia dupa cumpararea unei perechi de pantofi. Din aceasta cauza am la activ mai putini pantofi decat plecari.

***

Morala este simpla – iesiti, dragi femei, din casa! Nu asteptati, nu amanati, nu planificati vacanta de vis, care poate va ramane doar un proiect ce n-ati stiut sa-l puneti in practica. Sunt o sumedenie de destinatii despre care nici n-ati banuit ca va pot impresiona sau imbogati. Nu aveti nevoie de nimeni pentru a bea o cafea in portul de la Odesa sau pentru a va plimba o seara pe Hreasciatik, bulevardul central din Kiev. Senzatiile insa vor fi de milioane. Si in acea clipa de glorie personala veti regreta un singur lucru – ca nu ati urcat in autobuz/tren/avion cu cativa ani mai devreme.

foto: pentru a lumina ziua

Diminetile unei mame de familie (fie ea si mica)

Dimineata de azi a fost una tipica. Cand zic tipica ma refer la logica in care s-au desfasurat evenimentele, logica conform careia se desfasoara mai totul on orasul asta.

***

La 7:15 noi suntem gata, ca doi soldatei, sa incepem lupta. E momentul in care pornim ofensiva pentru ocuparea unui taxi. Normal, cateva servicii ne-au anuntat “pe limba lui Puskin”, ca “masin net!”. Dar noi nu disperam, deoarece stim ca locuim in “cel mai frumos oras de pe planeta” si  circulatia la noi e nebuna, turistii au dat navala, oamenii de afaceri se grabesc spre birourile lor si totul, totul in jur fierbe, clocoteste si traieste.

Taxiul a venit. Cuaratel, ceea ce este mai degraba o surpriza. Taximetrsitul pare ok. Pana in clipa in care imi dau seama ca el iese din oras. La intrebarea mea putin ingrijorata unde naiba ne duce, am primit clasicul raspuns “eu nu sunt de azi la volan si stiu mai bine drumurile” si “ca nu va faceti griji veti ajunge la destinatie”. Cu siguranta vom ajunge. Intre timp vom vedea si falnicul oras Straseni.

***

Dimineata aceasta promitea sa fie una “banoasa”. Vestea mi-a adus-o doamna invatatoare care sunase in ajun sa ma anunte ca statul a gasit util sa-mi dea 600 de lei. Deoarece sunt mama singura si doarece mi-am trimis copilul la scoala.  Multumesc si pentru asta. Mai ales ca au picat bine, Ilinca are nevoie de botini noi.

Intru in “Banca de Economii”. Din trei ghisee doar in fata unuia nu sta semnul “inchis”, desi angajatele erau pe loc. Din partea cealalata a sticlei aud un latrat. Era raspunsul la zglobiul meu “buna dimineata”. Doamna era vadit iritata de prezenta mea, de oamenii care telefonau, de colege si de viata, in genere. Dupa 10 minute de asteptare smirita, timp in care “doamna” si-a aranjat caietelele, creioanele, a numarat leii de unu, primesc banii. Ufff!

***

Vazuta cu 600 de lei in mana, cu in zambet pe fata si multumire in ochi, intru in magazinul de la colt, Linella. Intrarea au decorat-o cu un car plin de “roada” si, respectiv, cu preturile afisate. Deja in magazinu, umplu o punga cu mere si o intind “consultantilor”. Acestia se susotesc daca sa puna pretul promotional sau nu. Au decis ca nu. Despre decizia lor am aflat doar la casa.  La indignarea mea, casierita a reactionat laxist “Da? Aaaa…Da e doar un leu diferenta…”.  Da, un leu! Eu, insa, am luptat pana la urma…si m-am ales cu bietul meu leu “diferenta”.

***

In timp de 60 de minute am trecut prin toate fazele lipsei de orice stima si consideratie fata de cetateanul simplu. Nu ai masina proprie, ti-a venit venit in cap sa astepti bani de la stat, vrei mancare mai ieftina? Na, afurisito, satura-te! Si asa ca data viitoare sa nu mai vii sa ceri.

Am ajuns la servici. Aici, intr-un cartier “frumusel” langa Curtea Constitutionala si un hotel bengos, m-am salutat cu alcoolicii mahalei, ramasi ca mostenire de pe timpul cand o casa costa cat trei kilograme de salam.

***

Buna ziua, oras falnic!

Pionierat

Ree Drummond, este femeia care as fi daca nu as fi ceea ce sunt acum sau ceea ce visez sa fiu. Ree Drummond este cea care sta in spatele The Pioneer Woman, blogul cu cele mai delicioase fotografii, fie ele ale gogoaselor cu ciocolata sau a cailor care pasc pe pasunile Oklahomei. Un detaliu, nu lipsit de importanta, este faptul ca revista Forbes a numit-o una dintre cei mai influienti bloggeri americani, titlu cu atat mai important, cu cat in acest top au nimerit doar 3 femei.

sursa:www.midwestbooksellers.org

Ree Drummomd, pe langa talentul sau de naratoare, bucatareasa si mama a patru copii, are si talentul de a fi o femeie frumoasa, care nu a ezitat sa-si lase in dulap pantofii cu toc de 10 cm, pentru a incalta cizme de sotie de cowboy. In 12 ani de casatorie, care e mai degraba o aventura demna de filmele americane, s-a invatat sa gateasca mancaruri complicate si sa scrie despre toate peripetiile sale de oraseanca glamuroasa cazuta in plasa dragostei.

***

Imi este greu sa-mi imaginez asa o istorie de succes adaptata la realitatea moldovenesca. Desi, as fi prima care s-ar lansa intr-o astfel de aventura.

***

Trebuie sa recunosc ca visurile mele sunt impartite in doua. Unul ar fi sa ma instalez la tara si sa duc viata cea la care visam de mica, cu gospodarie, animale si piscina in fata casei. Sunt omul contrastelor. Vreau vaca, cal, grajd si piscina. Celalalt vis se intampla undeva pe Coasta de Azur, pe malul marii, mancand paste si desenand diverse accesorii.

Ree Drummond mi-a dat, insa, o idee. Ce-ar fi daca as pleca pe Coasta de Azur si, venind o data in vacanta in Moldova, in timpul unei vileagituri, intalnesc cowboy-ul pe nume Tolea, Vasea, Ion sau Colea, ma indragostesc si raman in Raciula, rn. Calarasi?  Asta ar fi o posibilitate. Slava Domnului, posibilitatile si combinatiile de posibilitati sunt infinite.

The Julie Project

Darcy Padilla, The Julie Project

Fiind la Amsterdam, am fost invitata la decernarea premiilor World Press Photo. Nu m-am dus, deoarece am avut de ales intre doua evenimente. Si rau am facut. Abia azi am descoperit-o pe Darcy Padilla, o femeie, numele caruia multi il confunda cu cel al unui barbat. Confuzia este cu atat mai mare, cu cat Darcy este fotograf si toate lucrarile sale poarta o amprenta dura.

Darcy Padilla a luat premiul doi la categoria “Contemporary Issues” cu o serie din 12 fotografii cu titlul “The Julie Project 1993-2010″. Darcy a fotografiat-o pe parcursul a aproape 18 ani pe Julie, o femeie bolnava de SIDA, care avea o viata plina de barbati violenti, droguri si copii pe care statul ii lua, unul cate unul, de langa ea.

Am privit aceasta serie de fotografii cu ochii incetosati de lacrimi.  Cat de fascinanta poate fi viata prin mizeria si suferinta ei…

Darcy Padilla a intalnit-o pe Julie Baird la San-Francisco in 1993, cand ea avea doar 18 ani si un nou-nascut in brate. Darcy a reusit s-o convinga sa-i fotografieze viata si,  astfel, 18 ani la rand, pana in clipa in care Julie a murit, i-a fost alaturi, devenind, in timp, parte din viata ei.

Julie a nascut 5 copii de la barbati diferiti, 4 din ei i-au fost luati de Serviciile Sociale Americane. Langa ea a ramas mezina, care avea doar 2 ani cand mama isi numara ultimile zil intr-un pat din spital din Alaska.

Darcy Padilla a stiut sa fotografieze aceasta viata plina de durere, droguri si saracie din interior. Pe alocuri, mi s-a creat impresia ca toate aceste fotografii au fost facute de o camera de supraveghere, in care a fost implantat un ochi uman. Atata realitate, suferinta, dragoste si mizerie am gasit in ele, incat mi se pare ca am cunoscut-o si eu si i-am simtit deznadejdea.