La rascruce de…joburi

Reporter in presa scrisa, asistenta, invatatoare de rusa pentru maturi, baby-sitter, invatatoare de engleza pantru copii, lector universitar, educatoare la gradinita, logger (orice ar fi insemnand asta),  interpreta (nu de muzica usoara), reporter tv, producator tv, account manager – iata tot ce am facut eu in ultimii 10 ani. In afara de faptul ca am fost studenta, sotie, mama. Au fost joburi pe care le-am ales, care m-au ales pe mine, pe care nu le-am ales si nici ele nu m-au ales, dar nu am avut incotro, deoarece celor de la Union Fenosa nu prea le pasa de faptul ca tu esti om creativ si nu ai bani sa platesti lumina de aceea ca esti in cautare.

Deci, joburi, joburi… Vrute, vanate, detestate, asteptate, evitate. Dar fara care multi dintre noi nu ar sti cum sa intampine ziua de maine.

Acum sunt la o rascruce in viata. E o alegere pe care mi-o asum, dar care nu ma scuteste de cateva intrebari esentiale pe care mi le pun la trezire si la culcare, cu intonatii diferite, cu raspunsuri care mai de care, cu speranta si, uneori, uitare de sine…Poate-poate Universul ma va ajuta si de data aceasta.

Acum, avand cererea de concediere semnata si stampilata si biletul intr-o singura directie cumparat, ma gandesc pana unde va merge dorinta mea de diversitate si deschiderea spre lume. Cat de indrazneata voi fi sa bat la usi, reale si virtuale, pentru a ma vinde? A ma vinde scump si frumos, asa cum ma invata cei care stiu ce stiu despre teoria succesului. Pana unde va merge toleranta mea fata de ceea ce insemna “activitate profesionala”? Ce sunt gata sa fac pentru a-mi castiga painea pe care trebuie sa o impart cu copilul meu?

Intotdeauna m-au impresionat oamenii care schimba domeniile de activitate cu usurinta si deschidere. Intotdeauna am crezut, si voi continua sa cred pana cand mi se vor raci picioarele, ca nimic nu poate fi mai daunator spiritului decat lucrul intr-o corporatie sau organizatie non-guvernamentala cu finantare de la “oamenii albi”. Chiar si in cazul in care ai scos aceste doua posibilitati din jocul “de-a lucrul”, ramai cu inca o mie de metode de a-ti castiga onest existenta. Dar, pe care sa o alegi? Si daca ceea ce alegi nu te alege pe tine? Si ce faci pana in ziua in care aceasta alegere aduce roade? Semnezi un pact cu Diavolul si intri in Corporatie? Sau te lasi dusa de valul propriei nebunii si accepti orice job, pentru 1. a-ti demonstra ca tu poti 2. a-ti plati chiria?

Barbatul-tata

A trebuit sa ajung la 30 de ani ca sa inteleg ca cel mai mult ce ma poate emotiona la vederea unui barbat este nu barbatul in sine, ci copilul lui. Iar cand acest barbat e celibatar si continua sa-si creasca progenitura nascuta de femeia pe care n-o mai iubeste, eu ma trasform in mielutul bland si docil.

Nu vreau sa deschid aici o polemica de genul “e normal sa-ti cresti copilul, chiar daca te-ai despartit de mama lui” sau “e simplu sa fii un tata de “duminica”. Dar, in treacat fie vorba, cati barbati (mai ales in tara noastra) continua sa-si creasca copilul, odata actele de divort semnate? Cati tati iau in primire copilul incepand cu vineri seara pana duminica seara, lasand-o pa mama sa-si caute de viata?  Cati barbati pleaca in vacanta cu cel mic? Si toate astea simplu, calm, natural, fara ca mama sa se roage, sa insiste, sa faca isterii din cauza disperarii sau, si mai penibil, sa-l ameninte ca nu-si mai vedea odorul niciodata. Niciodata durand pana la varsta la care copilul singur va decide are el sau nu nevoie de tatal sau biologic. Se mai poate intampla ca acest copil, adolescent deja, sa porneasca razboiul pentru cucerirea acestui pamant ostil si fermecator, pre numele sau de Tata. Uneori sacrificand-o pe mama. Dar, sa lasam asta.

***

Revin la barbatul care nu ma poate lasa indiferenta.

Este barbatul care are casa plina de scutece. Barbatul in bucataria caruia pentru a gasi un pachet de ceai, trebuie sa dai la o parte biberoanele si cutiile de lapte praf. Barbatul in dulapul caruia langa tricouri gasesti impaturite duios un teanc de pijamale cu masinele si ursuleti. Barbatul in livingul caruia te impiedici de jucarii. Barbatul care nu poate iesi vineri seara, deoarece are alte planuri. Cum ar fi vizionarea Cartii Junglei pentru a cincea oara in ultimile doua luni. Barbatul care duminica dupa-amiaza calca hainele. Ale sale si ale celui mic. Barbatul care iti explica deja a cincea oara, fara sa se enerveze, din ce sunt formati norii. El intelege ca raspunsurile lui pot umple un gol.

***

Cum poti ramane indiferenta la atata gingasie? Eu nu pot. Primul impuls este sa privesc un astfel de barbat si sa invat de la rabdarea lui. Al doilea este sa-l ajut. Al treilea este sa ma intreb cum s-ar purta cu copilul meu. Na, ca orice femeie ma gandesc in perspectiva!

Despre cancer

La telefon cu mama.

Ea (pe un ton ironico-cicalitor): Tu mai bine ti-ai plati un psihoterapeut, decat sa dai bani aiurea pe teste…

Eu (cu un ton de profet): Prevenirea e cel mai bun tratament!

Discutia, plina de dragoste, s-a iscat din cauza ca mi-am luat azi rezultatele la cateva teste menite sa depisteze ceva ce ar da de banuit un cancer mamar. Si am sunat-o sa-i anunt marea veste: NU AM CANCER! AM SUPRAVITUIT SI ACESTUI STRES CARE IMI RODEA VIATA!

Acum, cand stau linistita si imi sufla ventilatorul in crestet, iar cele cateva foi cu imaginile sanilor mei in adancime si alte cateva fituici cu rezultatele unor teste sangvine, zac pasnic in sertar, sunt mandra, fericita, relaxata si cu 10 kg mai usoara. Am trecut si de aceasta cumpana. Acum. Anul acesta.

Cancerul de san este pentru mine o tema aproape tabu. Aproape soptita. Duruta. Uneori doar un singur gand cu eticheta “cancer de san” ma face sa simt un inceput de lesin. Saptamana trecuta mi-am facut prima ultrasonografie a sanilor. Nu inainte, insa, de a face cu patru luni in urma, alt test cu scopul de a depista eventuale celule cancerigene. Si nu inainte de a innebuni cativa oameni apropiati cu intrebari: Dar daca? Si doar dupa un rezultat pozitiv la testul mentionat si dupa discutii cu femei care mi-au confirmat ca “prevenirea e cel mai bun tratament”, mi-a aparut curajul sa merg si la ultrasonografie. Dupa care, mi-am mai facut alte doua teste …asa…pentru siguranta.

***

Bunica din partea mamei a murit de cancer mamar. Ea a refuzat sa se trateze. Eu nu i-am vazut suferinta. Din lasitate, din frica. Aveam 19 ani si eram indragostita pana peste cap. Stiu, insa, ca boala a secat-o, a nimicit-o, a facut din extraordinara si puternica femeie de 100 de kg un copil mic si slab. Stiu ca mama ii facea injectii cu morfina si ii punea doze mai mari decat se permitea, doar pentru a-i face ultimile zile mai suportabile.

Pentru a sterge urmele, arunca ampulele in soba.

Ma opresc aici. Acesta este poate cel mai greu bagaj pe care il duc prin viata: bunica si cancerul ei.

***

Mama e optimista. Straniu de optimista pentru un om foarte sceptic. Ea nu crede in prevenire. Ea crede in anii mei. In simptome. In orice, numai nu in nevoia unor teste la doar 30 de ani. Asta, insa, e o alta poveste. Povestea generatiei mamelor noastre, crescute sub drapelul rosu. Despre ea voi vorbi alta data.

Vreau ca azi sa fie luni

Am fost zilele astea la tara. A trecut exact un an de la ultima mea vizita. Un an de viata, care de aici de unde sunt acum, in fata calculatorului, pare atat de mult. Dar, un an trece atat de repede.  Am simtit aceasta trecere pe pielea mea. Literalmente. Sau, mai degraba, nu am simtit-o…Unde e acel an? Da, am fost in colo si incoace, am decolat si aterizat de cateva ori, mi-am invins vreo doua frici, am trimis-o pe Ilinca la scoala, am cunoscut oameni formidabili, m-am detasat de alti oameni mai putin formidabili…Dar…unde e anul? Cele 365 de zile? Unde? Cine le-a vazut? Cine le-a pipait?

Stateam duminica pe aceeasi prispa de acum un an, cu aproape aceaasi lungime de par, cu aproape aceleasi vise si frici si ma gandeam ca e stranie, totusi, viata noastra. Stranie, nu in cel mai bun sens. Stranie in sensul ca avem un milion de posibilitati (a se citi “posibilitati infinite”), iar noi alegem sa stam nemiscati pe loc, in bataia vantului si, cu ceva noroc, sa contsientizam, sa simtim pe pielea noastra, cum a trecut “inca un an”.

Nu cumva azi e luni? Ca daca e luni, pot incepe o viata noua. Asa, ca la oameni, de la o luni…

Vulpita

Cand se intampla sa ma gatesc si sa ies “in oras”, Ilinca ma priveste lung, ma adulmeca, se lipeste de mine si-mi spune siret “Mamica, tu ai nasul lung”. Aceasta constatare e un compliment. Nu stiu de ce, dar lungimea nasului meu se vede doar atunci cand sunt machiata. Fata mea imi spune ca am un nas subtire si lunguiet, exact ca o vulpita. Posibil. Desi ma privesc de aproximativ 10 ori pe zi in oglinda, nu vad acolo decat un nas ca nasul, o gura ca gura si doi ochi, putin asimetrici, dar, in fine, ochi.

***

Zilele astea m-am poticnit de un nume pe care il auzisem de cateva ori de la o prietena – Louise Hay. Cu mai mult de un an urma, aceasta prietena imi recomandase sa-i cumpar cartea ce a facut-o atat de cunoscuta pe aceasta femeie (acum) octogenara. Am mers ascultatoare la librarie. Am intrebat, putin incurcata (intotdeauna ma simt asa cand caut carti de self-help), daca au ceva de Louise Hay. “Avem, cum sa nu!”. Dupa cateva clipe de cercetare a etajerelor, librarul mi-a intins doua carti de aceasta autoare.  Am intors rapid cartea sa-i vad coperta din spate, cautand automat fotografia acesteia. Iar acolo…acolo era portreul unei tipe blonde, cu parul scurt, uscativa, machita, imbracata in alb…Nu mi-a placut tipa. Nu mi-a placut blondul din parul ei si gura prea larg deschisa intr-un zambet pozitiv. I-am intins librarului cartile, am cumparat altceva si am iesit.

***

Au trecut 15 luni. Viata s-a schimbat (nu fara ajutorul unor autori “pozitivi”). La orizont iarasi a aparut Louise Hay. De data aceasta mi-am spus ca oricine merita o a doua sansa, chiar si o femeie prea blonda. Am cautat informatii despre ea, interviuri, documentare. Si m-a impresionat. Asa cum e – blonda, machiata, imbracata in alb, portretul perfect al unei casnice din bogatele suburbii americane (cat suntem noi, totusi, plini de clisee).

***

Louise Hay spune ca cel mai important dar pe care ni-l putem face  este sa ne iubim pe noi insine. Sincer, devotat, fara asteptari si critica, asa cum am iubi un nou-nascut. Dar asta nu e tot. Louise Hay ne indeamna sa ne privim in fiecare zi in ochi (literalmente, folisind oglinda) si sa ne spunem “…., te iubesc”.

***

Eu chiar am nasul lunguiet si ascutit ca la o vulpita. Am descoprit asta aseara, la 30 de ani, privindu-ma indelungat in oglinda, incapabila sa-mi marturisesc dragostea. Eu, care de atatea ori am fost invininuita de egoism…

“Diana,  te iubesc. Exact asa cum esti”

***

Increcati si voi.

Ochi si urechi

Nu stiu cum s-a intamplat in viata mea ca toti aveau dreptate in afara de mine. Fiecare om pe care il lasam sa intre in campul meu vital era, by default, cineva care e mai destept, mai intelept, mai inteligent, mai logic, mai clarvazator decat as putea fi eu vreodata.

Toti aveau dreptate. In afara de mine, evident. Pe toti ii credeam. Urmam sfatul oricui nu-i era lene sa mi-l dea. Citam sententios vorbele pline de har a celor in gura carora ma uitam ca in ochiul Universului. Pana intr-o zi. Ziua in care mi s-a deschis al treilea ochi si mi s-a desfundat urechea interioara. Si am inceput sa vad si sa aud. Si sa numar pe degete oamenii pe care as putea sa-i ascult. Mi-au ajuns doua.

Dar si pe ei ii ascult doar cu urechea dreapta. Cu stanga ascult ce-mi soptese inima.

 

 

Femeia de aproape 50 de ani

O femeie care isi regreta viata e o experienta greu de trait. O femeie care a primit, in sfarsit, permisunea mamei sa “faca ce vrea” (a se citi: sa se “incurce” cu orice barbat i-ar place) e o priveliste greu de suportat. Pentru mine, cel putin.

Greutatea nu vine din empatie, pentru care sunt inzestrata poate mai mult decat as fi cerut, sau a momentului jenant care precede si urmeaza orice destainuire si nici a regretului pe care te vezi nevoita sa-l imparti din simpatie pentru aceasta femeie, care nu mai asteapta nimic de la viata sau pretinde ca nu asteapta (cum poti sa mai astepti ceva la aproape 50 de ani in tara asta, cand o “fetiscana” de 28 e deja un caz clasat?). Povara ce iti cade pe umeri, ziua in amiaza mare, cand in mana dreapta tii un pahar de vin, iar cu stanga te tii de inima, este povara regretelor tale proprii care apar la suprafata ca balenele esuate pe coastele australiene.

Femeia, care dupa o viata de ascultare, rusine, supunere, respect profund fata de cuvantul parintilor, grija exagerata pentru gura lumii, frica, complexe, neincredere, in sine si in oameni, de indoielei si ezitari fara capat, mi-a spus neasteptat de sincer si deschis: “Traieste cum vrei. Niciodata nu asculta pe nimeni. Asta e tot ce-ti doresc. Asta e tot ce mi-as fi dorit sa fac…”

***

In asemenea situatii, nu-ti mai ramane loc de compasiune pentru aceasta femeie. Spatiul e inundat de compasiune fata de tine. Atunci se desfunda teava si te invaluie regretele, visele si asteptarile pe care le scursesei in chiuveta din bucatarie, impreuna cu resturile de supa si vin de la masa de seara.

Femeia de alaturi, curajoasa si vulnerabila, a deschis cutia Pandorei. Cutia pe care tu ai ascuns-o sub pat. Pe care o vedeai de doua ori pe an, inainte de Craciun si Pasti, cand treceai cu carpa, pe dibuite, peste praful adunat acolo. Apoi…Apoi se intampla viata. Viata cea de toate zilele, in care, cica, nu e loc de vis si mister.

Viata care trece. (Ah, ce noutate!)

***

Eu ma bucur pentru aceasta femeie. Blonda, zvelta. Ea arata asa cum putine femei arata la aproape 50 de ani. Ma bucur, insa, nu din cauza frumusetii sale. Ma bucur deoarece ea a inteles. Si, pana la urma urmei, aproape 50 de ani nu este inca o sentinta. Noi, cele de 30, mai avem o sansa.