La Paris e primavara

 

Vacanta in familie

Cum a fost? Ce-ai facut? Intrebarile cu care a inceput saptamana mea. Patru zile de vacanta nu e gluma. E chiar o provocare. Patru zile de vacanta petrecute in cutiuta noastra de 65 metri patrati e o provocare dubla.

(Uhhh, niciodata sa nu stati acasa cand aveti cateva zile libere.)

Deci, aleatoriu:

- Vineri seara inainte de somn am baut doua pastile de valeriana. Ilinca m-a fortat.

- Vineri si sambata am cedat in fata copilului meu. Mi-am invatat, insa, lectia. Nu cedati in fata copiilor, fiti fermi. Aici nu e de gluma.

- Duminica am plans impreuna cu Ilinca la un film despre un caine care si-a asteptat 10 ani stapanul in fata Garii. Stapanul, care era profesor, nu a mai venit, deoarece a murit intr-o zi de lucru in fata studentilor sai. Dar cainile nu stia sau nu intelegea.

- Vineri m-am facut cu o torbita plina de lana colorata. Foarte colorata.

- Joi, vineri, mai putin sambata, duminica – am impletit. Si sint foarte multumita de ceea ce a iesit.

- Duminica seara am renuntat la valeriana si am inlocuit-o cu un pahar de vermut. Iarasi Ilinca m-a fortat.

- Duminica am incercat sa-mi invat copilul ce inseamna responsabilitate.

- Duminica, dupa 9 zile de vacanta si farniente, Ilinca si-a facut temele. Cu lacrimi, singe (metaforic, evident) si mult chin. A sacrificat iesirea la cinema si iesirea la patinoar. Pentru orice trebuie sa platesti, asta a fost lectia ei de ieri. Sper s-o tina minte.

foto: aici

Pe drum

Cu un an si jumate in urma planificam sa ma mut la tara impreuna cu Ilinca. Apoi mi-am lasat inca un an de munca silnica in minele subterane ale unei televiziuni. Dumnezeu, insa, a fost mai mare decat planurile mele, si m-a scos de acolo mai devreme decat m-as fi eu asteptat. Apoi, mintea mea a configurat un alt plan de cucerire a lumii. A unei altfel de lumi. Dar, sa visezi nu e rau. E chiar bine.

***

An de an, planurile de evadare se inmultesc, uneori devin mai sofisticate, alteori simpliste de tot, de genul “imi iau rucsacul, fata si pasaportul si pana aici a fost…” Desi, imi vad visul de a calatori destul de clar, nu mi-am facut inca un program anume. Intotdeauna ma gandesc ca daca as fi singura ar fi cu mult mai simplu. Apoi, imi dau o plama si imi spun ca daca eram singura eram alta. Cum anume, nu am de unde sti.

***

Niciodata nu m-am crezut o curajoasa, iar tot ce-am facut din domeniul riscantului au fost ca niste sarituri cu parasuta a unui om fricos care sta in fata usii deschise a avionului, cerul albastru atragandu-l ca un magnit, iar el tremura ca o frunza, inchide ochii si sare.

De cand a aparut Ilinca, insa, ma stradui sa sar cu parasuta mai putin. Acum masor, analizez, calculez, compar si…aman.

Ilinca vrea sa vada Parisul? Nu, nu acum…E inca mica sa umblu cu ea pe drumuri. Ilinca vrea la mare? Atunci sa fie Turcia, 5 stele, ultraallinclusive. Dar cum altfel? Copilul trebuie sa se odihneasca in confort. Ilinca aude de o eventuala calatorie in India si sare in sus de bucurie? Nu, nu, draga mea, acolo sint multe boli, tantari, apa e murdara si, in genere, mama pleaca singura! Si tot asa, pana la nesfarsit, pana copilul va creste si va pleaca de capul lui (in cel mai fericit caz), satul de atata protectie, de atata all inclusive si suparat pe parintii care au calcat imprejurul lui in ciupici de puf ca sa nu-l deranjeze.

Adevarul, insa, e altul. Noi, parintii, (scriu deja la plural, deoarece stiu ca nu sint singura in aceasta lupta) ne temem sa nu fim deranjati, sa nu ni se ia confortul, (oh, Sfintul Confort!), sa nu ne luam in cap toate rudele, care stiu mai bine cum trebuie sa ne crestem copilul si ca daca ne lansam in aventuri improbabile (cat de probabila poate fi inchirierea unei case in Indonezia si home-schooling-ul?) atunci toti vom muri.

***

Dupa cativa ani de analizare, de planificare, de vacante la malul piscinii si amanari, intr-o seara de iarna, in timp ce-mi plateam online un bilet pentru un festival rock din Belgia, m-a “acoperit” adevarul ca un strat de zapada. In ziua in care eu voi sari, beata de fericire, pe ritmurile live a celor din “Florence and The Machine”, Ilinca va implini 8 ani.Singura, acasa. Ce fac cu ea? Ajutor!

Raspunsul a venit, asa cum de cele mai multe ori se intampla, de foarte aproape. Un raspuns simplu ca buna ziua. Ba nu, mai simplu, chiar. Atat de simplu, incat niciodata nu m-as fi gandit la el.

“Ia-o pe Ilinca cu tine”…

Da! O iau pe Ilinca cu mine! De ce nu? Ilinca si eu in fata scenei pe care canta Red Hot Chili Peppers in ziua in care ea face 8 ani! Atat de super, incat imi tremura de pe acum genunchii. Si iar au aparut un milion de intrebari.

La ele, insa, voi raspunde treptat. Calm. Fara panica.

***

La vara, eu si Ilinca iesim din carapace. Drum bun, fetele mele!

PS: in capul meu traieste un gandacel, care imi spune ca acela va fi primul pas in calatoria noastra din jurul lumii.

foto: de aici

Mama singura

Azi dimineata, invatatoarea m-a luat atent intr-o parte si foarte delicat m-a intrebat: “Sunteti mama singura? ” Hmmmm…M-a luat prin surprindere. E prima care m-a intreabat direct. Natural. Fara jena. Am ezitat. Nu stiam ce sa-i raspund. Pe bune. In Moldova nu am fost niciodata casatorita, multi ani, oficial, nu aveam copil. Cu timpul, am reglat actele ce tin de Ilinca. In rest, nu mi-a pasat.

“Ca mama singura aveti dreptul la o indemnizatie”…

“Dar nu, nu e nevoie…La noi e cam complicat cu actele, deci nu stiu daca statul nostru ma considera mama singura sau ba…”

Am iesit din clasa incurcata. M-am necajit tot drumul pana la statie ca m-am purtat ca o fetiscana, nesigura pe mine, prea cuminte si corecta. Nu o ca o mama singura. Ceea ce sunt, de fapt. Indiferent de ceea ce stie sau nu stie statul nostru.

Cand parintii merg in clasa intai

Dupa euforia primelor doua zile de scoala, Ilinca a trebuit sa infrunte realitatatea. La scoala se merge in fiecare zi, nu se lipseste fara motiv, se dau teme pentru acasa, mama nu face temele si dimineata oricum trebuie de mers la scoala, chiar si cu temele nefacute. Respectiv, trebuie de infruntat rusinea.

***

Ilinca descopera toate aceste realitati pas cu pas. Dimineata, cand isi da seama ca nu stie ce lectii are, la scoala, cand descopera ca invatatoarea CHIAR verifica caietele si dupa-amiaza, cand imi tipa in telefon ca ea SE JOACA si ca nu ARE TIMP sa faca temele. Apoi, seara, cand declara furioasa, ca ea maine la scoala NU MEGE, maine ea merge la gradinita. Si s-o lasam in pace!

***

Intre orele de Muay Thai, caietele in patratele, ghiozdanul mare si roz, firele mele de lana, iesirile noastre pe bicicleta, servici – m-am pierdut putin. Parca m-as duce si eu la gradinita, pe vreo luna-doua.

Disperare

M-am trezit cu un gust de oua clocite in gura. Dimineata, care, dupa ziua de ieri, nici nu promitea sa fie una fantastica, mi-a fost ciopartita in bucatele de un apel pe care l-am primit ieri seara. Un apel anodin ar zice cineva. Cineva care e obisnuit si care accepta realitatea noastra. Eu, insa, nu mi-am invatat inca lectia.

***

9:45 seara. Suna telefonul. Ilinca, responsabila sa raspunda la toate apelurile, imi intintde receptorul “e doamna invatatoare”…

Raspund, putin mirata de o astfel de intruziune tardiva in lumea mea, in care se coase, se impleteste, se citeste si se incearca sa se evite cele mai inspuportabile realitati moldovenesti.

-Dvs. nu ati fost la sedinta cu parintii. Erati la odihna. Pai iata, maine sa veniti la amiaza sa stam de vorba.

-….

- Si…sa aveti niste bani cu Dvs.

- Cati? – capul a inceput sa mi se invarteasca, incercand sa caute disperat raspunsul la cati bani mi-au ramas in casa si de la cine as putea imprumuta in cazul in care nu fac singura fata.

- Iiii, pentru carti vreo 250 de lei….

Ufff, capul rasufla usurat. 250 de lei am!

- …dar, mai este si taxa pentru fondul scolii, inca 900 de lei si vrem sa reparam niste banci si…mai vedem.

Am inghiti in sec. Stiam, stiam ca la noi e asa. Stiam ca va veni si ziua asta. Dar, o credeam intr-un viitor nedefinit. Indepartat. Pentru care as fi mai pregatita.

- Da, sigur voi veni maine. La 12.30. Pe maine…

Am inchis. Si in gura mi-a aparut acel gust de oua clocite. Si a fost prima data cand am regretat, pana in maduva oaselor, ca m-am intors acasa.

 

Asa si traim…

Ilinca a avut azi ultimul matineu. Care a fost ca o lunga zi de vara, petrecuta in zapuseala  salii de asteptare din gara feroviara din Baile Herculane.

Ea s-a trezit la 5.30. Emotiile nu i-au dat pace sa doarma. Gandul ca buni nu a resuit sa-i coase esarfa partenerulu, au facut-o sa aiba cosmaruri. S-a sculat, s-a imbracat, a enervat toata lumea.

***

Matineul a fost ca o guma de mestecat, care, dupa 20 de minute de rugumat isi pierde gustul. Poeziile au fost nasoale, gen “multumim ajutorului de educator (acum nu se mai spune “dadaca”), bucataresei, lucratorului medical, metodistei, directoarei si presedintelui asociatiei”. Totul in rima. Florile au fost inmanate in plasticul in care au fost importate pe piata locala, niste pachete mari, cu logotipuri si inscriptii cat toata lungimea. Cadourile pentru copii au fost “pretioase”, discursul parintelui delegat fad, lung si pupincurist.

***

In sfarsit am scapat! De fatarnicie, de coruptie cu gust de budinca din macaroane si poezii de autori necunoscuti. Gradinita a fost un rau necesar. O socializare fortata. Eu as spune chiar, o socializare a mea, ca parinte. Gradinita a fost o tentativa de a fi in rand cu lumea si de a impaca toate partile.