Peste 9 luni

1,63 m, 63 kg, par cret zburlit, tricou “Sex Pistols”, blugi rasuflecati pana la glezne, desculta, 3 bratari pe mana stanga. Trei vise mari, grandioase, vechi cat lumea. Un vis mai nou. Mare si blond. Asta sunt eu. Alaturi de mine sta ea. In uniforma albastra, camasa alba, par blond zburlit, ochi albastri, desculta. Multa incapatanare, frumusete de-ti taie rasuflarea si incetineala. E Ilinca, fiica mea.

Ilinca peste 2 zile incepe scoala. Fiica mea incepe scoala! Pentru mine e un fapt ce ramane dincolo de realitate. Inca nu inteleg cum trebuie sa actionez. Sau sa reactionez. Nu i-am luat nimic din rechizite. Uniforma i-am cumparat-o in graba, la o pauza de masa. Nu-mi trece nimic prin cap. Nimic din ce i-as putea spune inainte de acest pas important in viata ei. O fi el oare important? Nu stiu…

Din amintirile mele, clasele primare au fost o corvoada, o inchisoare. In prima jumate de an m-am ales cu o gastrita. De nervi, de stres, de frica, de exigentele parinitlor. Nu vreau sa se repete si la ea istoria.

Daca e sa fiu sincera pana la capat – nu-mi pasa. Nu-mi pasa de scoala ei. Deoarece stiu ca nu e importanta. Deoarece daca eram mai isteata, mai breaza, mai curajoasa – eram demult plecata pe drumurile vietii, cu copilul subtioara, cu scoala prin corespondenta si multa, multa libertate. Acum ma pliez traditiei – copilul de 1 septembrie merge la scoala. Si mi se cere sa ma bucur, sa ma agit, sa caut cele mai dragalase creioane si caiete, sa calc hainele, sa ma gandesc la coafura si la cele trei buchete de flori pentru invatatoare, directoare si profa de dans. Iar mie nu-mi pasa.

Ar trebui sa-i spun ceva in ziua ce mare? Ca trebuie sa fie o eleva buna, sa asculte, sa se supuna, sa aduca note bune acasa? Nu cred in nimic din cele enumerate. Mi se pare o barbarie sa-ti faci copilul sa planga de la niste afurisite de note. Asa cum am plans eu din cauza matematicii si desenului linear.

Atunci ce sa-i spun? Nu stiu. Eu vreau un singur lucru: sa-i placa la scoala, sa-si faca acolo prieteni si sa nu faca gastrita din cauza invatatoarei.

Au trecut noua luni de cand am scris randurile de mai sus. 9 luni! Timp in care as fi putut avea inca un copil. Sau m-as fi putut marita, asa, din plictiseala. Timp in care mai nu am fugit peste mari si tari, deoarece acolo mi se parea ca e mai bine. S-ar fi putut intampla multe in aceste noua luni. As fi putut deveni tarana… Un lucru, insa, cu siguranta s-a intamplat – Ilinca a trecut prin primul ei an de scoala. Frumos, calm, cu bucurie, prieteni, emotii, scena mare si cateva lacrimi de ciuda.

Intre timp eu am pierdut cateva kilograme, mi-am crescut parul, am devenit roscata si afurisita. Intre timp, Ilinca s-a inaltat, si-a pierdut primii dinti, a invatat cateva lectii de viata pe care deja le-a uitat. A fost un an frumos. Un an academic frumos.

Fata mea a crescut. Nu stiu, insa, daca am crescut si eu odata cu ea. Dar mai este timp…

Copii vs. copii

Eu la opt ani eram in clasa a doua. Aveam un ghiozdan cehoslovac de culoare albastra, iar pe partea care se inchidea erau desenati niste pitici socialisti pe fon gri. Purtam uniforma, steluta de octombrel, iar pentru educatia fizica aveam un trening rosu aprins, de import, din sintetica care parca pocnea sub degete. De ziua mea ai mei imi daruise un urs jumate cat inaltimea mea, alb, cu o blana (desigur) sintetica, care se facea boturi. Iar la sfarsit de an scolar mi-au oferit primul meu ceas: electronic, alb, din plastic. Tot in acel an avusesem mare noroc ca tata plecase in deplasare in Romania si mi-a adus de acolo un trenci fantastic, din care la noi nu erau – bej, elegant, dintr-un material foarte placut.

Astea erau cam toate posesiunile mele de pe atunci. Telefon acasa nu aveam. Comunicam cu prietenele doar la pauze intre lectii si in drum spre casa. Televizorul era mai mult un element decorativ decat altceva. In schimb, aveam in camera pat “cu doua etaje”, motiv de a ma simti extraordinar de mandra in fata colegilor de la scoala. Unica distractie care mi s-a intiparit din acel an este “Lambada”, care aparuse in viata noastra ca o adevarata furtuna. Toate fetele incercau sa o danseze, dand neidemantic din funduri de pustoaice de clasa a doua. Cine era mai “avut” si avea magnetofon si caseta cu “Lambada”, scria la auz versurile pe foaie si le raspnadea in clasa. Doamne, ce portugheze mai stiam pe atunci!

Nu-mi aduc aminte ce relatie aveam cu parintii. Stiu sigur, insa, ca erau ambii foarte ocupati. Mama cu un servici ce presupunea disciplina si alarme la 5 dimineata, tata prin deplasari. Tin minte ca pe atunci eram foarte apropiata de vecinul de palier, nenea Tolea, care lucra la uzina si era liber o data la doua zile. El ma hranea cand veneam acasa, ma invata sa joc dame si imi povestea fel de fel de smcherii din lumea fizicii. Cum ma descurcam cand nenea Tolea nu era acasa, a ramas istorie. Insa, faptul ca sunt si azi in viata si sanatoasa, imi da de banuit ca eram destul de responsabila.

***

Ilinca va implini in curand 8 ani. Huuu! La noi in familie a inceput deja, in toata splendoarea ei, criza preadolescentina. Cea pe care eu nu-mi aduc aminte s-o fi avut. Poate de aceea ca eram prea concentrata cum sa aprind focul la plita de gaz fara a aprinde casa sau sa nu pierd cheia de la apartament sau sa spal vesela din urma mea, ca sa nu ma certe mama la intoarcere. Nu vreau sa ma compar cu copilul meu. In primul rand pentru ca e un non-sens. In al doilea rand pentru ca da, ea are o viata cu mult mai confortabila decat am avut eu, iar eu ama vut o viata de printesa in comparatie cu viata mamei si tot asa pana la inceputul neamului nostru. Imi pare normal ca odraslele noastre sa traiasca mai bine decat noi, altfel de ce am mai face copii?

Dar, totusi…Trebuie sa recunosc ca sunt confuza. In unele zile chiar pierduta. E posibil oare de evitat aceasta criza? Specialistii spun ca nu, deoarece nu poti merge impotriva hormonilor. Impotriva naturii, de fapt. Dar oare ar fi posibil ca aceste izbucniri aprige si critice ale personalitaii unui om de aproape 8 ani sa se manifeste diferit decat se manifesta acum? Are cineva o retata? O formula magica? O mantra pe care s-o ingan in clipele mele de meditatie?

Mama ma trateaza de “om cu fantezii”. Ea ar solutiona criza rapid – cu o palma-doua la fund. Dar asa, ca sa tine odorul minte. Ea stie, insa, ca asa comportament e exclus in sistemul meu de valori si e nevoita sa se pliaze regulelor mele de educatie a copilului…meu. Psihologii, vesnic calmi si cumpatati, de ti se creeaza impresia ca sunt non-stop intr-o stare profund meditativa, susutin ca dragostea si grija fata de copil e unica solutie. De acord, dar chiar si atunci cand este dragoste se mai intampla sa-ti sece raurile rabadarii si daruirii de sine. Ca de exemplu dimineata, cand dupa trezirea mea reglamentara de la ora 6 si efectuarea unui sir de activitati cu duarata clar stabilita in timp, cu miscari precise, de chirurg si cu marsaluire disciplinara dinr-o camera in alta pentru a le pune pe toate la cale, cu ticaitul ceasului imaginar implatat in tampla dreapta, deci in timp ce tu nu mai esti om, ci masina, robot, soldat, neurochirurg, toate intr-un singur corp, copilul, pentru care  n-ai dormit noptile pentr a-i insufla valorile tale ianlt-morale, pai, iata, acest copil se uita visator pe fereastra, stiind ca i-au rams exact 5 minute pentru a-si manca terciul, bea laptele, incalta si iesi din casa. Ceea ce este imposibil. Cel putin, pentru un copil nascut in plina vara, cu porniri melancolice, care uita in secunda urmatoare de ce s-a ridicat de pe scaun sau incotro l-a trimis mama. La intrebarea mea, repetata minimum de trei ori, cu tonalitati diferite, Ilinca raspunde ca nu vrea. Nu vrea. Scurt, clar si cuprinzator. Cel putin, bine ca mi-a raspuns. Ca ar fi putut sa nu raspunda sau sa-mi spuna ca nu am intrebat-o nimic. Sau sa ma priveasca surprinsa si sa intrebe “Da’ ce, ai facut terci?”

***

Da, Ilinca are de toate. Sau aproape de toate. Are ceea ce eu nici nu-mi puteam imagina ca exista sau ca ar putea sa existe vreodata. Plus dragoste demostrata deschis. Dar ea face parte din alta generatie. O generatie total diferita. Poate mai diferita decat am fost noi fata de parintii nostri. Noi cel putin am fost nascuti sub acelasi regim, cu aceeasi ideologie si cu aproape acelasi lipsuri. Pe cand copiii nostri…Ei, cei nascuti de copiii epocii de tranzitie, care sunt azi in plina criza de identitate. Copii cu parinti crescuti in deficit, inflatie, lipsuri, care nu au stiut niciodata unde sunt sau incotro ar trebui s-o apuce. Parinti care au fost crescuti de alti parinti debusolati de schimbarile mai putin glorioase ale sistemului in care au trait o viata si care i-a protejat. Ilinca e din generatia copiilor cu parinti care n-au avut de la cine invata libertatea, respectul de sine si propria valoare. Iar acum, noi, acesti parinti nitel pierduti, invatam impreuna cu copiii nostri. Cum sa-i iubim, cum sa-i facem sa inteleaga ca ei sunt unici si sa intelegem asta si noi. Cum sa se respecte, fara sa uitam ca si noi ar trebui sa invatam aceasta lectie. Atatea de invatat! Si in tot acest timp trebuie sa avem grija si de copilul din noi. Care uneori e luat la fuga de copilul pe care l-am adus pe lume. Dar care nu ne apartine, deoarece el are calea sa. Iar noi avem calea noastra.

Dar eu voi invata!

Monolog

- Nu pune degetele in gura!

- Scoate lingurita din cana cand bei ceai!

- Spala-ti mainile cand vii de afara!

Asta e monologul shakespearian pe care il tin zilnic, asemeni unui Hamlet de apartament. Singurul meu spectator, calm si absent, atat de calm incat uneori imi trece prin cap ca Dumnezeu m-a trimis sa lucrez intr-un teatru pentru surzi, este Ilinca. Uneori mai apare si mama pe post de sufleur, dar pe care n-o las sa-si castige onest painea, de frica sa nu-mi fure rolul. Si asa zi de zi, seara de seara. Imi cunosc partea din piesa atat de bine deja, incat sunt zile in care mi se face frica ca voi uita cum se vorbeste in afara rolului.

Stie cineva cum se invata un copil sa nu-si mai bage degetele in gura? Mai ales dupa ce le-a bagat intre degetele de la picioare, la ochi, pe paine, pe ciocolata si apoi iarasi la picioare? Sau poate vreo mamica mai isteata are o reteta cum sa-ti inveti copilul sa nu uite ca atunci cand intri in casa primul lucru pe care il faci e sa-ti speli mainile, si nicidecum sa le lingi cu voluptate dupa ce ai inhatat o blinica de pe masa? Unde mai pui ca afara acest copil s-a jucat cu un maidanez! Despre lingurita din cana de ceai tac. Uneori si eu uit sa o scot. Dar, totusi asta nu exclude faptul ca vreau sa am o fata binecrescuta!

foto: Ilinca si-a vopsit ieri degetele de la picioare. Fara sa ma anunte, evident! Azi dimineata s-a gandit ea ca doua straturi de oja nu e serios si si-a mai aplicat unul. Asa da, asa e serios deja!

Adevarul

Duminica la tara. Liviu, un baietel de-al casei, a spus ceva nazbatios.

Un vecin il intreaba cine l-a invatat sa vorbeasca asa. Baiatul, care abia implinise 3 ani, raspunse ca mama l-a invatat.

- Nu te cred, zice cel cu intrebarea.

-…

-Cine te-a invatat sa spui minciuni, Liviu?

-Tata!

-Dar ce lucreaza tata?

-Politist!

***

Copiii mint doar atunci cand vor sa scoata din cei mari o bomboana. In rest, copiii nu mint. Verificat.

D-ale scolii

- Ilinca adora scoala. Ea are grija de fiecare colega pierduta pe coridoare sau care nu-si gaseste profesorul de dans pentru orele adaugatoare. Ea alearga dupa lectii in toate directiile, pentru a-si conduce pana la poarta toate prietenele. Apoi alearga imprejurul scolii de cateva ori, impreuna cu fetitele care locuiesc la o aruncatura de bat. In tot acest timp, mama o asteapta in fata clasei, la un pas de isterie. Ilincai, insa, nu-i pasa. Ea are un caracter mai special.

- Scoala isi arata coltii. Ilinca e in clasa coregrafica. Asta insemnand multe ore de dans si multe competitii. Iar competitiile isemnand locuri, premii, concurenta.Trasatura Ilincai, pe nume “indiferenta” este un atu intr-un astfel de mediu. Atunci cand 10 perechi care reprezinta scoala la concursurile de dans (la categoria lor de varsta) sunt descalificate, iar fetele plang in bratele parintilor, Ilinca alearga pe coridoare si nici capul n-o doare.

- Scoala este un mediu destul de nociv. Mai ales cand scoala e cu “inclinatie”. De mici, copiii sunt pusi pe pozitia de a lupta, de a concura, de a se compara intre ei. In tot acest timp, parintii toarna apa la moara. Sau gaz pe foc. Ore adaugatoare fara masura, impunere, partcipare la toate competitiile posibile si imposibile, acostarea pe coridoarele scolii a profesoarei de dans si purtare de discutii cu ea, mituirea ei, lansare de vorbe impotriva altor copii, parinti, sau a barfelor de dupa concursuri, pe care copiii le preiau…acum cu naivitate, mai tarziu cu buna stiinta. Eu nu ma implic. Daca vroiam sa fac din Ilinca dansatoare, o duceam la scoala de balet la 4 ani.

- Scoala este un lucru comod. O spun ca parinte. Daca eram mai indrazneata, n-o trimiteam pe Ilinca la scoala. Ii faceam homeschooling conform legislatiei franceze. Eu, insa, am ales confortul, ramanand constienta de faptul ca in fiecare dimineata imi duc copilul la un abator moral. Acum Ilinca vorbeste ca invatatoare (care are un mic defect de vorbire), gandeste ca cei 29 de copii luati la un loc si recita poeziile cu o intonatie debila.

- Scoala nu este o prioritate in familia noastra. Cel putin, in cea formata din mine si copilul meu. Scoala este o iesire din situatie, un baby-sitter ieftin, care nu intarzie si care nu se imbolnaveste. Eu imi permit sa cred ca umanitatea va evolua spre alte forme de “culturalizare” a copiilor, mai sufletesti, mai deschise, fara a-i masura pe toti cu aceesi rigla.

Mie imi place sa cred.

photo: Escudama

Pentru parintii carora le place sa citeasca despre copii

Vreau sa va impartasesc doua surse foarte utile si interesante ce tin de lumea copiilor. Sint doua pagini pe care le accesez cu religiozitate si din care adun atata intelepciune, incat cred ca nu mi-ar ajunge doua vieti de parinte pentru a le aplica.

Ambele surse sint pagini rusesti. Aici as vrea sa fac o mica paranteza descriminatorie – asa cum scriu rusii, scrie foarte putina lume. Si afirm aceasta de pe pozitiile unui om care citeste liber in patru limbi si care consuma kilometri de informatie ce tin de activitatile mele esentiale.

Asadar, rubrica Дети a revistei online Snob. Aici va recomand in mod special articolele-schite semnate de psihologul Ekaterina Murasova – pentru mine e o adevarata bucurie sa citesc ceva nou scris de dansa, deoarece stiu ca voi gasi solutii genial de simple pentru situatii care par perfect dramatice.

A doua pagina, descoperita relativ recent, este rubrica Дети a paginii Forbes.ru. Aici sint fana lui Leonid Bersidiskii – imaginati-va un barbat care scrie interesant, pasionant, informativ, practic si pe intelesul tuturor despre diferitele aspecte ale vietii copiilor si educatiei lor, oferind parintilor teme pentru gandit. Un plus al acestei pagini, este faptul ca pe langa multele aricole ce tin de aducatia financiara a copilului (o tema foarte importanta, la care multi parinti sint corigenti), aici veti gasi si materiale strict utile cum ar “10 cele mai interesante muzee ale lumii de vizitat impreuna cu copii”.

Sper ca am fost utila si ca nu am impartasit secretul Polichinellei ;)

foto: aici

Mame, copii si vite mari cornute

“Skatina” – ce nume dragut pentru o fetita  de 3 ani.

***

Pentru cei care nu au invatat la scoala rusa, voi devia putin de la tema si voi explica ce insemna cuvantul “skatina”. Asadar, “skatina” inseamna “vita mare cornuta”, dar se mai foloseste pentru a vorbi despre animalele domestice in general. Vorbitorii de limba rusa, insa,  cel mai des folosesc acest cuvant cu sensul de “animala spurcata”, utilizat, de obicei, in adresarea catre semneii lor.

***

Eram in magazin. Seara pe la 8, in centrul orasului. Alegeam iaurturi pentru Ilinca. La un moment dat aud in rusa:

- Uite ce ai facut! Skatina! Du-te incolo…Am sa te las in magazin, afurisito!

Vorbea o mamica cu un bots de om in paltonas roz cu capuceanul ascuns intr-o bonetica de blana. Fetita atinsese un pachet de plastic ce continea alte pachetele de plastic cu frisca pentru cafea. Toata aceasta comoara se imprastiase pe jos. Nimeni nu a avut de suferit.

A inceput sa ma scuture. Toate iarturile devenisera de o culoare. Verzi. Abia imi stapaneam lacrimile. Nu puteam sa ma misc din loc, ma uitam ca o dementa, tinta, la mama in blana gri, pretul careia mi-ar plati doua drumuri spre Mexic, si in UGG-uri autentice. Taceam. Ce altceva poti face in astfel de situatii? Sa te apropii si sa-i spui ca vorbeste ca o nesimtita? Sa o intrebi de ce a mai nascut daca isi trateaza copilul ca pe…Ca pe ce, de fapt? Ca nu ai trata pe nimeni asa. Nici vita mare cornuta.

Mi-am inghitit lacrimile. Mi-am blestemat educatia. Trebuie sa te tii deoparte de problemele de familie ale oamenilor, nu trebuie sa te amesteci in viata nimanui, nu trebuie sa-ti expui pararea deca nu esti intrebata. Trebuie sa-ti cunsoti locul.

A fost prima data cand am regretat ca nu sunt o nebuna careia i se iarta toate. Deoarece e nebuna. Deoarece nu stie ce face. Deoarece ea crede ca face dreptate.