Pe la 4 ani, cînd am descoperit că femeile sunt cele care dau viaţă, am început să mă antrenez să suport durerea, deoarece auzisem că pentru a naşte se taie burta şi asta fără anestezie.
Cu 19 ani mai tîrziu, am simţit pe corp propriu cum e să naşti, dar fricoasă cum sunt, am decis să las baltă antrenamentele mele de altă dată şi să recurg la epidurală.
Ilinca din start a fost fructul unui şir de aventuri: a tinereţii, a descoperirii, a nerăbdării, a dorinţei de a fi altfel, mai mare, mai matură, mai astîmpărată.
Cînd ea împlinise doar 7 zile, într-un sătuc ploios din nordul Franţei, urcam în maşină ca să ajungem 4 ore mai tîrziu la Amsterdam. La 6 luni, luam avionul spre Chişinău, ca la 1 an al ei să descoperim că ne mutăm la Istanbul. La 2 ani şi 3 luni avionul ne duce la Praga şi de acolo în sudul Cehiei.
Acum suntem la Chişinău. Ilinca călătoreşte deja singură, de cîtva ori pe an. Călătoresc şi eu, dar mai puţin şi mai aproape.
Chişinăul este şi el o aventură. Aici a trebuit să începem totul dintr-un punct relativ mort. Pînă acum învăţ să mă adaptez sistemului, oamenilor, lipsei de activităţi pentru copii şi mămici dornice de socializare.
Chişinăul este şi o provocare. Aici trebuie să gîndeşti, să inventezi, re-inventezi şi să re-adaptezi unele reţete auzite de la mama, de la vecină sau citite pe un blog francez.
Pentru a avea acces la mai mult oxigen decît ne poate da apartamentul în care locuim şi oraşul în care repetăm acelaşi traseu zilnic, am creat acest blog.
.
