Povestea dintelui care a plecat pe neprins de veste

Intre doua cantari a cucosului, Ilinca a rasarit in fata mea. Nu am vazut-o, ca nu mi-am injectat inca infrarosu in ochi, dar am simtit-o, asa cum lupoaicele isi simt puii.

- Mama…mi s-a intamplat ceva strasnic!

Ce poate poate fi mai strasnic decat  trezirea la 4 dimineata intr-o zi de lucru? Nimic. Nici chiar anularea zborului spre Amsterdam.

- Ceeee?

De cand Ilinca vorbeste si eu sint nevoita sa reactionez verbal la diversi impulsi exteriori, m-am invatat sa raspund in regim automat.

- Mi-a cazut dintele. Eu l-am tinut in mana…Se poate sa ma culc cu tine?

Dintele din fata, din care ramasese mai putin de 2 mm, ne ameninta cu plecarea de vreo 10 zile. In sfarsit a plecat. Noaptea, pe ascuns. Ca sa nu-i ceara nimeni socoteala. Asa, englezeste… Un dinte englezesc ratacit in gura unei frantuzoaice.

- Da, bine, vino…

Fie. La 4 dimineata sint gata la orice pentru inca 2 ore regulamentare de somn. Chiar si sa fac loc.

***

Au trecu cateva zile de atunci. Dintele a disparut in mod misterios. Tot atat de misterios, inainte de disparitia lui, Ilinca l-a tinut cateva ore in pumnul strans, in timp ce dormea. Apoi, l-a transportat atent in alt spatiu, crezand, cu naivitate, ca somnul il va impiedica sa plece definitiv. Vroia sa-l pastreze pentru colectia de dinti care intarziau sa cada.

 

Hibernarea. The end.

Hibernarea isi atinge sfarsitul tragic si…logic.

Ultima luna a fost ca un documentar despre viata haotica a unui om haotic intr-o lume haotica.

Starea mea de acum este perfect amnezica. Din toate cate s-au intamplat, in memoria mea nu a ramas nimic. Nici Istanbulul de iarna, revazut dupa cativa ani de absenta, nici plecarea unor oameni apropiati in tarile foarte calde, nici zecile de iesiri in care m-am lansat cu pedantism si seriozitate, de parca Chisinaul se va inchide incepand cu luna martie. Nimic. Capul e gol, inima mai pustie decat desertul Atacama, viitorul lanced. Desi, corpul meu degraba va ateriza la Paris, apoi la Amsterdam, apoi la Bruxelles…si inca in alte cateva destinatii pe care le-am inghesuit repede pe harta. Desi, mi-am cumparat o rochie (eveniment!), botilioni cu tocuri din lemn si parul e mai cret ca niciodata, si Ilinca din ce in ce mai mare…Viata e o feerie. Iar in mijlocul ei e o balta ce apare, incet, dar sigur, odata cu topirea zapezii.

***

Astept cu nerabdare primavara si tot ce aduce ea: curatenie generala, cure de dezintoxicare, innoirea gandurilor. Si, apoi, eu cred in terapia drumurilor, in privirile calde ale necunoscutilor, in vorbele schimbate intr-un compartiment de tren sau in avion la aterizare. Oamenii sint cei care ne lecuiesc. De amnezie si de orice altceva.

5 minute de imaginatie

Iata ce am primit in cutia virtuala, acum doua zile, de la draga mea prietena Isis.

“Mama micutei fetite din imagine este o specialista in computere din Helsinki/Finlanda. Atunci cand fetita ei doarme, ea-i creeaza o lume complet diferita din tot ce gaseste in jurul ei.”

Patsica

Ea statea sprijinita cu obrazul de carja. Eu o priveam pe furis. Sub talpile mele goale fosnea iarba de primavara. Eram atat de fericita, incat ma inecam cu saliva prin care pluteau, intr-o veselie, endorfinele.

***

Femeia de langa mine s-a intors acasa in ajun de Craciun, cu o paine mare invelita intr-un prosop curat. Ea purta pasle noi, un cojoc care ii dubla greutatea si o valiza. Pashuta se intoarcea din Siberia. Pana la bucatica de catun, unde sora-sa isi construise casa, mai era de facut cale lunga prin troiene si viscol. Pashuta s-a oprit la o vadana care traia impreuna cu fiu-sau la o margine de deal, departe de gura lumii, dar si de grija ei.

Pashuta a dezvelit painea si le-a intins si lor o bucata. Las’ ca ajunge pentru toti. In fundul Rusiei ea s-a invatat ca din putin pot trai multi. De aia si s-a intors atat de bine imbracata si cu o caracteristica pentru care si Aneta lui Fodorea, cea care si-a vandut  tatal pentru un loc in selsovet, o invidia. Si pentru care n-a iertat-o niciodata.

Mai tarziu, Patsica s-a luat cu Mihai, barbatul care i-a facut 6 copii, a ridicat impreuna cu ea o casa, un sarai si un grajd si care toata viata fugea la sotia lui dreapta, o rusoaica care ii crestea un fecior. Mihai asa si-a n-a putut-o uita pe Galea, femeia care ii furase linistea, pacea si mintile. El a murit intr-o vara, ducand in mormant si o farimitura din copilaria mea. Patsica asa si nu i-a devenit sotie.

Pashuta, nume ce-l tinea minte doar ea si cu care se dezmierda in momentele de pace, a lucrat toata viata la ferma. Impreuna cu copiii. Sambetele de iarna canta la club la toba, iar feciorii sai, mari muzicanti si…tractoristi, o acompaniau la acordeon si trompeta. Eu ii priveam din randul trei, imbodolita in salinca bunicai si in palton din blana verde.

***

Pashuta este femeia in umbra careia am crescut. Umbra de langa umbra bunicii.

Bunica a murit cand aveam 19 ani. N-a mai putut sa-si astepte razgaiata de nepoata, a inchis ochii si a murit intr-o duminica de Florii. Patsica a comandat cu parada.

Pentru mine ea a ramas “Generalul”. Dar cum altfel poate fi  o femeie, care la 17 ani s-a intors din Siberia cu o paine mare invelita intr-un prosop?

***

In acea primavara, cand am simtit din nou cum iarba imi mangaie picioarele, priveam pe furis obrazul Patsicai si ma gandeam la viata. Eram in ograda ei dupa ani de absenta, dupa mii de kilometri facuti in toate directiile, distanta pe care am pierdut oameni, obiecte si amintiri. Ea tot acolo era – mandra, frumoasa, inteleapta, imbracata intr-o vesta de lana, trimisa de fetele stabilite in Lituania. Patsica nu avea nevoie de drumuri penrtu a trai. Ograda ei facea cat un univers de-al meu, imprastiat pe harta.

In seara ceea Patsica s-a asezat pe patul de fier, scos in fata casei, si-a sprijinit obrazul de carja si mi-a povestit cum s-a intors in ajun de Craciun cu o paine mare invelita in prosop. Eu o priveam si ma minunam. Pentru ca e atat de frumoasa, pentru ca a putut aduce painea cea mare invelita in prosop, pentru ca a facut 6 copii cu un barbat care a hranit-o doar cu promisiuni, pentru ca a trait in aceeasi ograda mai mult de 50 de ani si pentru ca ea stie cat  de diversa poate fi viata si pentru ca nu s-a intrebat niciodata unde sa plece. Cum unde? Acasa.