Despre Revelion si atitudine
by alobebe
In una din zilele de dupa Revelion ma flam cu un om apropiat intr-un centru comercial. Si asa cum des se intampla in satul Chisinau, dintr-un magazin iese o cunostinta comuna. Prima intrebare a fost, evident, legata de cum am petrecut sarbatorile, ce-am facut de Revelion si cum a fost vacanta, care, de fapt, a fost doar vacanta copiilor nostri.
Persoana care ma insotea, o femeie putin mai in varsta decat mine, care a reusit sa fie pioniera si aproape intrata in Komsomol, daca prabusirea URSS nu i-ar fi spulberat visul, cu o viata de familie pasnica, confortabila si doi copii eminenti, a trantit-o dintr-o suflare:
- Eiiii, am avut un Revelion asa si asa…nimic deosebit…am stat acasa.
Am ramas putin contrariata. Stiam ca avusese un Revelion frumos, alaturi de familie, departe de agitatia restaurantelor sau a petrecerilor la cineva dintre prieteni. A avut un Revelion asa cum nu-l avusese de ani buni. Acasa, in liniste, langa sot si copii, fericiti ca nu trebuie sa-si imparta parintii cu nimeni.
De unde atata negatie?
Eu, la randul meu am spus adevarul. Am stat si anul asta acasa, a doua oara in ultimii zece ani si nu mi-a parut rau pentru alegerea facuta. Am fost o mana de oameni apropiati, pe care nu m-as plictisi sa-i vad anul imprejur. Ilinca a fost cea mai rasfatata, si-a pus rochia de bal, a dansat, a cantat colinde, a castigat 6 lei si s-a culcat dupa ce i-a petrecut pe toti acasa.
Revelionul povestit de mine parea prea frumos. Asa simplu cum fusese.
Cunostinta plecase. Am ramas doar noi doua. Ne-am indreptat spre iesire, vorbind de una si de alta. N-am putu rezista si am intrebat-o, dintr-o rasuflare, asa cum raspunsese ea adineaori:
- De ce ai mintit? De ce ai a spus ca ai avut un Revelion nasol? Ambele stim ca ai avut parte de Sarbatori frumoase. De acord, in familie, dar frumoase!
***
Nu am primit niciun raspuns. Nici nu m-am mirat. Ea a ramas tacuta. Sint sigura ca depana in cap toate momentele din viata in care a negat, s-a vaicarit, a fost pesimista, a dat dreptate altora, facandu-i, astfel, sa se simta mai bine si…sa-i plinga de mila.
Eu stiam raspunsul. E o explicatie care mi-o da si mama, de cate ori o prind cu vaicareala. E o atitudine la nivel de popor, pe care n-am mai intalnit-o in alta parte (nu prea am calatorit in fosta URSS si nu stiu cum e la fostii nostri frati).
Raspunsul e simplu: sa nu creada cineva ca imi merge bine si sa nu aiba motiv sa ma invidieze.
ma minuneaza si pe mine aceasta tendinta a moldovenilor de a se plange si a se vaicari. nu ma refer la cei ce o duc vai de capul lor. am mai multe exemple de persoane care sunt vizibil bine merci si se jeluie intr-una cu mutre de martir cat de greu le este. si daca in cazul persoanelor mai in varsta poti da vina pe obisnuinta dezvoltata in timpurile sovietice, pe cei mai tineri chiar nu-i inteleg. cauta sa fie compatimiti? sa nu creada cumva lumea ca le e prea bine? se tem ca nu cumva sa vina cineva la ei cu solicitare de ajutor? e tare trist cand oamenii cred ca trebuie sa-si ascunda fericirea sau starea de bine.
Poate o fi si un instinct de conservare exacerbat. Adica, cu cat te bucuri mai mult de un lucru cand il ai….cu atat o sa te necajesti mai mult daca il pierzi.
Nu stiu daca are sens ce spun….poate o fi cafeaua care vorbeste din mine :)
Josef Svejl, salut :)
Aici sint de acord cu tine, cred ca lagarul pioneriesc in care am trait vreo 70 de ani ne-a facut sa uitam cum sa ne bucuram de viata de frica sa nu iesim in evidenta.
Atitudine asta e generala, si o poti intalni la marea majoritate a locuitorilor fostelor tari comuniste (nu neaparat doar in fostele RSS-uri).
Daca erai prea vesel si o duceai prea bine, ieseai in evidenta….lucru care cu siguranta nu voiai sa se intample pentru ca te luau la ochi imediat “baietii blonzi cu Volga neagra”.
Nu ma intelege gresit, nu sustin sau incurajez atitudinea, incerc doar sa-i gasesc o explicatie.