Despre Revelion si atitudine

In una din zilele de dupa Revelion ma flam cu un om apropiat intr-un centru comercial. Si asa cum des se intampla in satul Chisinau, dintr-un magazin iese o cunostinta comuna. Prima intrebare a fost, evident, legata de cum am petrecut sarbatorile, ce-am facut de Revelion si cum a fost vacanta, care, de fapt, a fost doar vacanta copiilor nostri.

Persoana care ma insotea, o femeie putin mai in varsta decat mine, care a reusit sa fie pioniera si aproape intrata in Komsomol, daca prabusirea URSS nu i-ar fi spulberat visul, cu o viata de familie pasnica, confortabila si doi copii eminenti, a trantit-o dintr-o suflare:

- Eiiii, am avut un Revelion asa si asa…nimic deosebit…am stat acasa.

Am ramas putin contrariata. Stiam ca avusese un Revelion frumos, alaturi de familie, departe de agitatia restaurantelor sau a petrecerilor la cineva dintre prieteni. A avut un Revelion asa cum nu-l avusese de ani buni. Acasa, in liniste, langa sot si copii, fericiti ca nu trebuie sa-si imparta parintii cu nimeni.

De unde atata negatie?

Eu, la randul meu am spus adevarul. Am stat si anul asta acasa, a doua oara in ultimii zece ani si nu mi-a parut rau pentru alegerea facuta. Am fost o mana de oameni apropiati, pe care nu m-as plictisi sa-i vad anul imprejur. Ilinca a fost cea mai rasfatata, si-a pus rochia de bal, a dansat, a cantat colinde, a castigat 6 lei si s-a culcat dupa ce i-a petrecut pe toti acasa.

Revelionul povestit de mine parea prea frumos. Asa simplu cum fusese.

Cunostinta plecase. Am ramas doar noi doua. Ne-am indreptat spre iesire, vorbind de una si de alta. N-am putu rezista si am intrebat-o, dintr-o rasuflare, asa cum raspunsese ea adineaori:

- De ce ai mintit? De ce ai a spus ca ai avut un Revelion nasol? Ambele stim ca ai avut parte de Sarbatori frumoase. De acord, in familie, dar frumoase!

***

Nu am primit niciun raspuns. Nici nu m-am mirat. Ea a ramas tacuta. Sint sigura ca depana in cap toate momentele din viata in care a negat, s-a vaicarit, a fost pesimista, a dat dreptate altora, facandu-i, astfel, sa se simta mai bine si…sa-i plinga de mila.

Eu stiam raspunsul. E o explicatie care mi-o da si mama, de cate ori o prind cu vaicareala. E o atitudine la nivel de popor, pe care n-am mai intalnit-o in alta parte (nu prea am calatorit in fosta URSS si nu stiu cum e la fostii nostri frati).

Raspunsul e simplu: sa nu creada cineva ca imi merge bine si sa nu aiba motiv sa ma invidieze.